Jurnaliștii de la aljazeera.com au realizat un reportaj impresionant despre refugiații ucraineni care ajung în România. Aceștia au fost în gara din Suceava și au prezentat drumul oamenilor până la București.

Este ora 22:00 la gara din Suceava, România, la mai puțin de o oră cu mașina de granița Siret cu Ucraina. În fiecare zi, la punctul de trecere a frontierei, sute, uneori mii de oameni care fug de război trec în căutarea siguranței. Și în fiecare zi, numărul jurnaliștilor și fotografilor care speră să-și documenteze poveștile crește.

Dar la vreo 47 km depărtare în gara din Suceava, atmosfera este diferită - mai liniștită, mai calmă. De îndată ce intrăm în gară, ne întâmpină zâmbetele tinerilor voluntari care îi ajută pe refugiați. Doar sunetul îndepărtat al râsului copiilor întrerupe tăcerea. Urmărim sunetele până ajungem într-o sală unde zeci de oameni cu valize stau în așteptare.

„Le-am spus copiilor mei că facem o vânătoare de comori prin diferite țări, precum și că explorăm noi teritorii”, spune Tonya, profesoară de engleză din Cernăuți și mamă a trei copii. Fiii ei Eugen, 9 ani, Yurii, 6 ani și Volodymyr, 3 ani, sunt alături de ea. „Așadar, această gară face parte din jocul de vânătoare de comori și vom avea multe de jucat până când ajungem în Portugalia, unde putem rămâne chiar și după ce războiul se termină în Ucraina”, spune ea, explicând că familia plănuia să călătorească acolo ca destinație finală, scrie Omar Havana într-un reportaj realizat pentru cei de la aljazeera.com.

„Le-am explicat și despre război, așa cum [în] război, există oameni buni și răi, ei pot arăta ce este mai rău dintre ei și distrug lucruri în orașele noastre și acest lucru este greșit”, adaugă ea. Tonya spune că și-a scris numele și numărul de telefon pe bucăți de hârtie și le-a pus în buzunarele jachetelor copiilor, în caz că se întâmplă ceva pe parcurs.

Cum au ajuns mii de refugiați în Capitală

La gară, orice mică distragere a atenției este o pauză de la monotonia așteptării. Copiii se uită la camerele noastre curioși. Unii adulți se uită pe ferestre la zăpada care acoperă totul în alb, sau la orizont, privind trecerea timpului. Înăuntru este frig și nu există încălzire, dar cel puțin sunt protejați de aerul polar din exterior. Doar cei mai curajoși fumători se aventurează în aer liber.

Multe femei ucrainene ne spun cu tristețe că nu știu când își vor îmbrățișa din nou propriii soți. „Când ne vom revedea soții, frații, tații... oamenii noștri?” se lamentează.

Timpul trece. Noaptea și frigul iau stăpânire. Călătorii continuă să se uite la nesfârșit la peronul gol în căutarea trenului care îi va duce într-o nouă viață temporară departe de casă.

„București, București!” strigă deodată unul dintre voluntari. În câteva secunde, cei care s-au așezat se grăbesc să-și adune puținele bunuri și copiii, în timp ce alții încep să se alinieze, împingând să se apropie de ușile unde un voluntar îi îndrumă pe oameni spre ieșirea din clădire. Tot calmul și liniștea din ultima oră sunt acum zgomot și nervi, în timp ce oamenii se grăbesc să ajungă la peronul unde vor sosi trenurile în curând.

„Dar noi nu vedem trenul, unde este trenul?” întreabă oamenii când văd o platformă goală. „Trenul va fi aici, vă rugăm să mergeți la peronul trei, trenul va sosi în câteva minute”, vine răspunsul.

Câteva minute mai târziu, toată lumea este înghesuită în întunericul platformei; în depărtare se vede o lumină de la o torță. „Vine, vine”, repetă oamenii din mulțime. Dar se apropie o singură locomotivă; mulți înțeleg că nu este trenul potrivit, dar cineva tot întreabă: „Este trenul nostru?” Alții din jurul nostru râd.

"Trenul vine, stați departe de marginea peronului, STAȚI DEPARTE!" angajații stației strigă non-stop.

În sfârșit, ajunge.