„Vrei și tu?”, mă întreabă un balaoacheș din dreapta. „Ce să vreau?”, fac eu. „O limba rusă... albitură, frățicule. Rece, de la gheață!” „Păi, de unde?” „Ie-te, de-aici”, zice ăla și-mi întinde gogeamitea steagul în pătrate alb-vișinii, pe care îl flutura cu ambiție.
Încă dinainte de 1980, milițienii, după ce se aleseseră de câteva ori cu spinările otânjite în Giulești, interziseseră la meciuri bețele de lemn la steaguri. Cum „Țara era un șantier”, le-am găsit rapid înlocuitori: tuburile de plastic, care aveau și avantajul că erau flexibile, și steagurile fâlfâiau mai elegant.
Tulnicarul din Giulești
Eu îl văzusem pe colegul de peluză că, după câteva minute de fâlfâituri, odată punea tubul la gură și se dădea nițel pe spate, ca tulnicarii din Maramureș, dar am crezut că suflă să facă gălăgie. Când colo, ăla umpluse țeava cu vodcă rusească. Două dopuri la capete, și gata recipientul perfect și deplin conspirat, unde nici unui milițian nu i-ar fi trecut prin cap să caute.
Juca Rapidul, în B, cu Nitramonia Făgăraș sau ROVA Roșiorii de Vede. Pe teren, ai noștri, care nu erau în stare să facă meciuri mari decât cu Steaua și cu Dinamo (boala pe Ceaușescu și pe securiști funcționa ca un drog în Giulești), se chinuiau de mama focului. Pase aiurea, șuturi în tribună. Nici lui Bimbo Paraschiv nu-i mai ieșeau stopurile cu fundul, la care era maestru.
Sorbitură după scuipătură
După câteva gâturi de Krepkaia de 55 de grade, care te făcea să pufnești de parcă te umfla râsul, meciul a început să mi se pară mai frumos. Am poftit și la niște semințe de bostan, sărate și prăjite bine, musai în cornet de Scânteia, că era mai mare. Sorbitură după scuipătură, fazele au prins ritm, s-au ivit ocaziile. Până și Bimbo își reglase turul. Nu mai știu cât a fost scorul la final. Și nici nu mai contează.
Vreau doar să le spun celor care și-au rupt fălcile de căscat la Iran - Nigeria că nu există meci urât, nici comentatori inepți, ci doar băutură insuficientă.
Recomandările noastre
