Sunt mulți avocați în țara asta, cine să le mai țină socoteala? Am tot crescut ca un banc de pești care înnegrește marea din loc în loc și sfârșeste în gura balenelor printre picăturile de apă.
Atât de mulți, încât pot muri oricâți și nimeni nu le simte lipsa- pata neagră din mijlocul mării e tot acolo. A murit un avocat, era tânăr saracul, n-avea nici 40 de ani! Lasă, că la câți sunt, are balta pești!
Lumii nu-i pasă nici preț de o respirație, dar până la urmă de ce i-ar păsa? Ce, parcă noi știm câți profesori s-au stins în ultima lună? Sunt doar niște statistici reci în marea carte a morții unei națiuni. Drama este că noi între noi, deși nu ne cunoaștem, ne simțim lipsa.
Dacă din bancul tău de pești în care te știai în siguranță dispar din ce în ce mai mulți, parcă simți cum frica începe să roadă din marginile inimii, parcă-i miroși respirația puturoasă a morții până în adâncurile plămânilor.
Când vezi că oameni tineri cad secerați de cancere, boli de inimă sau alte chestii cu denumiri bizare, parcă îți vine să-ți iei picioarele în spate și să te bucuri naiba de mizeria asta de viață pe care nu se știe cât timp mai ai să o trăiești.
n-o cunoști pe fata aia de 36 de ani, care îți era colegă, nici pe băiatul mort săptămâna trecută la 41 de ani, dar, Doamne cum te vezi în ei. Încep să te doară pe rând și toate de-odată, să te apese boli pe care le cunoști, dar le ignori, mizând proștește și superficial pe tinerețea care ar trebui să te ferească de cele rele.
Și râzi ca un netot spunând că ție n-are cum să ți se întâmple, apeși pedala blană și cu vânt în pupa te înhami ca o vită la jugul unei profesii pe care mulți nu dau doi bani. Mă uit în jur să prind curaj, dar parcă nu mai are nimeni asemenea virtuți, e doar resemnare sau furie.
Recomandările noastre
