Mă întrebăm unde s-a risipit toată această energie remarcabilă? S-a evaporat brusc după blocarea, fie şi temporară, a proiectului minier. Îmi amintesc că, în toamna lui 2013, au fost voci din rândul protestatarilor care au promis că odată cu venirea primăverii vor relua acţiunile de protest. Mă aşteptăm să se întâmple încă din luna martie, de când a dat primul colţ al ierbii. Nu de altă, dar eologistii iubesc iarbă, natură, răul, ramul…N-a fost aşa.

Deloc surpinzător pentru mine, pentru că am remarcat de la început agenda politică ascunsă a liderilor #unitisalvam, total diferită de ce spun în Piaţă, mişcarea a redevenit activă în campania electorală pentru alegerile europarlamentare. Până la acest moment, nimic nu a fost suficient de important, de grav, de periculos pentru democraţie încât să reaprindă scânteia protestului civic. Nici corupţia endemică în creştere, nici Marele Jaf al Statului pus la cale de baronii roşii, nici asaltul actualei puteri la adresa instituţiilor statului de drept, nici atacurile guvernanţilor la adresa partenerilor occidentali ai României, nici bezelele transmise Rusiei, nici scăderea nivelului de trăi, demonstrată cu cifre oficiale nu i-a înfierbântat pe activiştii #unitisalvam, nu le-a redeschis apetitul pentru protest. Orice atentat la calitatea democraţiei i-a lăsat indiferenţi. Mă rog, nu e o surpriză pentru mine că Stânga e mai puţin sensibilă la democraţie. Că îşi propune, în accentele sale extremiste, prezente şi în cadrul mişcării #unitisalvam, să dărâme prin forţă regimurile democratice şi să le înlocuiască cu unele dictatoriale.

Totuşi, de ce tocmai acum? De ce civismul de stânga a fost resuscitat tocmai de începerea campaniei electorale? De ce îndeamnă Noua Stângă la greva cetăţenească, la boicotarea votului, la neimplicare, la indiferenţă, care, ştim foarte bine, este cel mai mare pericol la adresa unor societăţi democratice. Am primit câteva răspunsuri, previzibile şi neconvingătoare, într-o scurtă polemică pe Facebook, de la Claudiu Crăciun, care se chinuie de ceva vreme, fără prea mare succes din fericire, să preia leadership-ul #unitisalvam.

Pe scurt, argumentele sale au fost următoarele:

1. Un vot pentru un partid de opoziţie nu este un mandat pentru reformarea acestuia, ci o validare a practicilor corupte şi clientelare. "Aş vota cu dragă inima dacă aş şti că există o mică speranţa că partidele se vor reforma".
2. Un mandat în plus sau în minus pentru PSD sau alt partid nu va schimbă fundamental starea politicii româneşti.
3. A vota împotriva guvernării este sănătos, dar insuficient.
4. Abstenţionismul este un gest de protest pe deplin justificat. Cei mai mulţi dintre români îl practică deja.
5. Pe majoritatea românilor i-ar aduce la vot, nu apelurile partizane, ci sentimentul că sunt bine reprezentaţi, că
alegerile sunt corecte şi că votul lor chiar determina direcţia politicilor (…)
6. Apelul la abţinere sau la anularea votului nu influenţează persoanele care votau oricum, ci le arată celor dezamăgiţi şi pasivi faptul dezamăgirea lor are o baza şi poate fi comunicată public.

Mi-am exprimat satisfacţia că domnul Crăciun nu a reuşit să se impună în postura de lider al noii Pieţe a Universităţii, deşi mi s-a părut că a încercat din răsputeri. Cred că "soluţiile" pe care le oferă societăţii sunt eronate şi rău-intenţionate. Din această cauza, m-am ales cu câteva epitete contondente din partea sa. "Tema liderilor este atractivă pentru minţile slabe şi lipsite de imaginaţie". Mă rog. Fiecare polemizează în limitele discursului civilizat pe care a reuşit să şi le însuşească. Claudiu Crăciun a formulat şi două acuzaţii directe la adresa mea. Prima dintre ele este aceea că eu i-aş condamna pe cei care absentează sau anulează votul. Total fals. Nu condamn pe nimeni. Încerc să explic de ce e greşită o astfel de atitudine. A doua: sunt apropiat de anumite partide şi ar trebui să le presez să adopte o agenda pro participare publică şi integritate. Fals, din nou. Sunt apropiat de nişte principii, iar dacă există partide care le apară sunt, prin, ricoşeu apropiat şi de ele.  

Revin însă la esenţa polemicii noastre. Am câteva întrebări şi contra-argumente.

1. De acord cu prima sa observaţie. Un vot pentru un partid de opoziţie, pentru un partid în general, "nu este un mandat pentru reformarea să", "nu va schimba fundamental starea politicii româneşti". De ce nu propune #unitisalvam măsuri punctuale şi eficiente de transformare a clasei politice? O lege a depolitizării, spre exemplu. Sunt politicieni care s-au exprimat deja despre nevoia unei astfel de legi. Dacă mă gândesc mai bine, de ce nu propune nicio măsură concretă? De ce preferă un discurs anti-sistem general şi, deci, ineficient.  

2. Şi eu cred că este insuficient să votezi împotriva guvernării. De aceea #unitisalvam ar trebui să se implice mai mult.

3. Abstenţionismul nu rezolva problema. Din contra, încurajarea lui, mai ales într-o perioadă în care neimplicarea oamenilor în treburile cetăţii, a atins cote de avarie şi afectează în mod direct calitatea democraţiei în România, este extrem de periculoasă.

4. Pentru asanarea clasei politice, pentru democratizarea unei societăţi nu se lupta cu apeluri la neimplicare, boicot, ci dimpotrivă, prin apeluri la implicare. Boicotul serveşte intereselor actualei clase politice, în mare parte detestabilă.

5. Încurajând implicarea cetăţenilor onsti în treburile cetăţii, încurajăm apariţia acelor politicieni la care visează cei care nu vor să se implice în prezent. Apariţia unor astfel de politicieni i-ar readuce la urne. Cred, sincer, că societatea trebuie să exercite prin vot o presiune permanentă asupra politicienilor, oamenii de calitate ai cetăţii trebuie să infiltreze sistemul politic putred şi să-l schimbe din interior. Pas cu pas. Fie şi întrun ritm foarte lent, cauza de rezistenţă la schimbare a reprezentanţilor Vechiului Regim.

Dincolo de asta, cred că marea ciudăţenie a mişcării #unitisalvam este faptul că nu vrea să se implice, ci preferă să huiduie în tribune şi, după meci, activiştii săi să plece încolonaţi acasă. Niciun lider al #unitisalvam nu face niciun efort ca, din interiorul mişcării, să apară o mişcare politică. Un partid care să lupte cu actuala clasă politică, care să propună lideri la care speră mulţi români. Tot ce face #unitisalvam este să demotiveze electoratul neimplicat (vezi al şaselea argument al lui Claudiu Crăciun), să-l ţină departe de urne. Acest electorat ar putea avea o influenţă covârşitoare în schimbarea actualei guvernări, a actualilor politicieni.

Câtă vreme #unitisalvam nu propune o persoană, sau mai multe persoane, pe care românii să le voteze, câtă vreme nu-şi foloseşte credibilitatea câştigată prin protestele de stradă, câtă vreme liderii mişcării nu canalizează energia străzii pentru a influenţa şi schimba jocul politic, câtă vrme nu vor face ceva concret pentru înlăturarea actualilor politicieni, mi-e teamă că #unitisalvam nu este altceva decât un instrument al actualei clase politice detestabile, care vrea să-şi păstreze privilegiile.