Ziceam ieri că Dumnezeu vrea totul de la noi (asta nu e o opinie, este exact în Evanghelie) şi nu se mulţumeşte cu puţin – Dumnezeu nu este modestuţ şi umil, ci e chiar Stăpînul. Dacă este uneori umilit, nu înseamnă că e umil! Biblia este plină de apariţiile Sale şi nu este întîmplător că aceste apariţii se desfăşoară în toate gamele posibile. Lui Ilie, îi apare ca un susur delicat după teribile furtuni şi cutremure. Dar în alte părţi, apare altfel. De pildă lui Moise, îi apare într-o incandescenţă înfricoşătoare, poporului evreu din vremea exodului îi apare ca un nor dens pe timp de zi şi un foc pe timp de noapte,  lui Isaia îi apare ca o imensitate pe un tron cît Cerul, lui Iezechiel îi apare cu tunete şi furtuni şi galop nebun de cai colosali (nu e cazul să citiţi, există un tablou faimos al lui Rafael inspirat precis de textul vetero-testamentar, priviţi-l şi e de-ajuns). Sigur, solistului de la „Taxi” şi celorlalţi amici ai săi li se poate foarte bine părea că lucrurile stau taman invers. Ce vreau să spun este că, dacă ei au gîndit că preferinţa lui Dumnezeu pentru spaţii mici şi lemn este un contra-argument la Catedrala Mîntuirii Neamului, atunci au mizat greşit. Par a exista probe, cel puţin la fel de solide ca visul celui de la „Taxi”, că Dumnezeu nu are nimic împotriva altor spaţii, decît ale celor mici, şi nici ceva împotriva altor materiale, decît a lemnului. De altfel, pînă la Templu, Dumnezeu obişnuia să adaste sub ceva ce în limbajul Centrului Vechi s-ar numi „textilă”.

Redevenind serioşi,  ideea este tocmai asta: Dumnezeu apare în toate felurile pe care noi le putem percepe, tocmai pentru că este Suveran absolut al Creaţiei Sale. Acesta este şi motivul pentru care ezit să mă raliez militanţilor anti-Catedrală. Spre deosebire de ei, eu nu sînt atît de sigur că Dumnezeu nu va veni şi în acel monstru de beton. Că-mi place mie sau nu din punct de vedere arhitectonic (şi nu-mi place), Catedrala Mîntuirii va fi o Casă ridicată pentru Dumnezeu, după priceperea şi deprinderile tuturor celor care au contribuit la ea. Aşa s-au priceput ei să o facă, aşa au crezut ei (şi visătorul de la „Taxi” crede – de ce ar crede doar el?). Au stîrnit, se vede treaba, multă enervare. Nici eu nu sînt senin cînd văd şi aud cum se construieşte Catedrala. Dar, dacă Dumnezeu vine acolo sau nu, ar fi o trufie fără margini să pretind că ştiu. Ceea ce e foarte dificil de înţeles pentru mintea noastră este tocmai această omniprezenţă şi indiscriminată opţiune a Lui. Ideea unui Dumnezeu simpatic şi îngăduitor, băiat de gaşcă cu care cînţi la chitară în Centrul Vechi, etern iertător şi purtător de blugi ca şi tine, pletos şi flower-power în acord cu micile tale valori şi atît, este frumoasă. Ideea unui Dumnezeu căruia Îi place ce-ţi place ţie şi nu-I place ce ţie nu-ţi place este, iarăşi, tentantă. Evident, Dumnezeu poate apărea şi aşa. Dar cea mai mare greşeală a tovarăşilor din Centrul Vechi ar fi să creadă că Dumnezeu apare numai aşa şi să creadă că doar ei, doar cu felul lor de-a fi, au acces direct la El. Ideea că Dumnezeu nu apare în liturghiile din bisericile ortodoxe pentru că stă la terasă cu tinerii frumoşi, liberi şi puri este, totuşi, greşită. Aşa cum o mare greşeală comit şi cei care, din interiorul Bisericii, cred că au monopolul prezenţei Sale acolo.

Ştiu că într-o lume ca a noastră este greu acceptabil să vorbeşti despre Stăpîn. Spiritul superficial al vremii se revoltă imediat: cum adică? Noi sîntem liberi! Sigur că sîntem. Dumnezeu ne-a făcut aşa. Dar sîntem liberi în raporturile noastre orizontale, cu ceilalţi, nu însă şi pe verticală, în raport cu El. Iar libertatea, primită de la Dumnezeu, cu un scop ne-a fost dată. Anume ca să ne întoarcem, prin faptele şi voinţa noastră, în Paradisul de unde am Căzut. Putem ajunge înapoi, acolo, în multe feluri. Arta este un pas spre Paradis, fără îndoială. Mai sînt şi altele: fapta bună, viaţa virtuoasă, iubirea etc. Dar nici un asemenea pas nu ne duce spre Paradis, dacă nu-L recunoaştem de Stăpîn. Asta e cel mai greu de acceptat pentru europeanul timpului nostru…

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.