Evenimentul Zilei > Opinii > Transilvania prinsă în menghină (II) Nesocotirea Academiei Române
Transilvania prinsă în menghină (II) Nesocotirea Academiei Române

Transilvania prinsă în menghină (II) Nesocotirea Academiei Române

Orice transilvănean, încă de copil știe - fiindcă învață pe pielea lui -, că pentru a ajunge la București, pe orice cale terestră ai lua-o, ai nevoie de 8-10 ore.
Ca să ajungi la Budapesta, n-ai nevoie de mai mult de 4 ore, o dată ce ai scăpat de iadul șoselei care te duce pînă la orice vamă. De acolo, există autostrăzi, există civilizație. Și, cum ai trecut granița, ”cea mai săracă parte a Ungariei”, așa cum înșiși maghiarii recunosc, pare la ani-lumină de ce vedem în România. Și, ceeace e trist, pare că diferențele între cele două țări au părut, pentru români, dintotdeauna insurmontabile.
Adevărul e crunt. Transilvania și orașele noastre sunt mult sub ce poți vedea Ungaria. În momentul în care ai intrat dinspre Austria-Ungaria în România, te apucă jalea. Pare că ești, mai ales într-o copie a Fanarului, și nicidecum a civilizației occidentale. Șocant, și la peisaje, și la oameni, este ostentativul de prost gust, cultivat în ultimii treizeci de ani. Aceste ravagii ale unui stil care cultivă prostl gust și paragina a pus stăpânire pe mare parte a Transilvaniei. Un stil, și la oameni, și la construcții, al ”trediționalului modernizat”, aruncă în aer suflete și locuri. Scări de marmură, curți pavate până la uciderea ultimului fir de iarbă, case ostentativ urâte, o bogăție fără scop. Restaurante jegoase, care te țin departe, aliniate sumbru de-a lungul șoselei și atmosfera de fanar românizat – o imagine care dispare ca prin farmec, o dată ce ai trecut granița, în primul sat unguresc, care aduce a sat austriac, îngrijit, curat și luminos.
Orice român cinstit va recunoaște diferența. Nici nu mai contează ce explicație are pentru acest decalaj sumbru. Am refăcut, recent, după mulți ani drumul de la Cluj la Viena. Totul e neschimbat în esență, de prea mulți ani. Am rămas aceiași. Fie că asta e bine, sau e, mai degrabă rău. Așa-zilele ”schimbări”  trîmbițate cu mult zel de edilii marilor orașe transilvănene, care se aruncă ostentativ spre ”miticii” bucureșteni, sugerându-se o iluzorie superioritate a transilvănenilor sunt, de fapt, datorate zonelor centrale din marile orașe, care ”se văd”, a efectului de ”boom” imobiliar, al Universităților care adună tineri din toată țara și din străinătate,  și IT-ului, care a adus cu el alte standarde, eminamente materiale. Uneori deplorabile, dar, totdeauna moderne.
Ieșirea din Oradea, ”marelui gospodar” Bolojan e doar o altă fantoșă. La ieșirea Inspre Cluj șase benzi se gâtuie într una… Nu poți ajunge în trafic (venit de pe autostrăzile impecabile ale lui Viktor Orban), decât după o așteptare de mai bine de o oră. Timp în care am fumat mai multe țigări și mi-am amintit de Coetzee, în ”Așteptându-i pe barbari” : ”Cunosc sursa tristeții mele euforice; alianța mea cu paznicii Imperiului e depășită, m-am plasat în opoziție, legătura e ruptă, sunt un om liber. Cine n-ar surâde? Dar ce bucurie primejdioasă! Nu e ușor să atingi salvarea. Și este oare, în spatele opoziției mele, vreun principiu, cât de modest? Nu reacționez doar la un spectacol provocator? Cât despre această libertate, pe care îmi vine s-o amân, mai departe, ce valoare are ea, într-adevăr pentru ceeace pot fi eu?”
Am, doar senzația profundă unui abandon al Statului român, un fel de uitare nesimțită, și din partea mai marilor, dar și din partea unei populații, pe care vederea unor astfel de diferențe i-ar fi revoltat. Moștenită din generație în generație, zicerea conform căreia ”ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” a fost înlocuită cu ”noi ne facem că trăim, ei se fac că ne conduc”.
Ce român nu s-a simțit mândru că e român, în momentul în care la o dezbatere organizată la sediul Consiliului Judeţean Harghita primarul din Miercurea Ciuc, Robert Raduly, acesta, cu nesimțire, i-a dat șefului statului steagul secuiesc?  Klaus Iohannis avea pregătit steagul românesc pe care i l-a făcut cadou edilului. La dezbatere Klaus Iohannis a spus că „autonomia locală şi regională ajută, dar autonomia pe criterii etnice nu este de dorit fiindcă ar inhiba dezvoltarea”, acestea fiind concluzii la care s-a ajuns la nivel european.
Kelemen Hunor a negat de-a lungul timpului că UDMR ar primi sprijin financiar de la Guvernul maghiar, citim pe ”Balkan Insight”, dar şi faptul că UDMR ar trebui să ofere ceva în schimb pentru eventuale fonduri. Într-un interviu de acum ceva timp, aflăm că „Deşi partenerii noştri de interviu nu au putut oferi un răspuns precis la toate întrebările cu privire la funcţionarea sistemului de granturi, ei susţin în unanimitate că principala sursă de finanţare, Bethlen Gábor Alap (Fondul Bethlen Gábor) a devenit altceva decât un loc pentru plăţi. Acesta oferă cadrul instituţional pentru deciziile politice şi personale negociate cu diferite entităţi, asigurându-se că sunt semnate acordurile formale şi se tratează documentele legate de gestionarea şi raportarea financiară a subvenţiilor. Au convenit, de asemenea, că proiectele majore cu bugete de miliarde de forinţi sunt decise personal de Viktor Orbán, Fondul Gábor Bethlen execută doar decretul guvernului. În prezent, doi oameni din Transilvania pot prezenta proiectelor majore cu buget ridicat primului ministru: Béla Kató, episcopul Eparhiei Reformate a Ardealului, şi preşedintele UDMR, Hunor Kelemen”. Articolul prezintă şi mai multe presiuni puse pe media de limba maghiară, presiuni venite prin intervenţii de la Budapesta, cum s-a întâmplat în cazul Transindex, care a trebuit să-şi mute redacţia, sau Erdely TV în aprilie 2019, când a fost forţată o demisie. De altfel, potrivit sursei circa 15 milioane de euro ar fi fost date într-un an către o o asociaţie doar pentru a se ocupa de media de limba maghiară. Banii au mers în ultimii ani şi către alte două entităţi, Fundaţia Communitas şi Fundaţia pentru Şcoală.
 „Astăzi, fundaţiile apropiate de UDMR gestionează la fel de mulţi bani provenind din finanţarea maghiară, dacă nu chiar mai mult, decât sprijinul guvernamental român pentru minoritatea maghiară din Transilvania, gestionat de UDMR”, mai arată autorii. Nu în ultimul, autorul investigaţiei aminteşte de faptul că la doar o zi după ce partidele din coaliţia de guvernare au bătut palma pe tema împărţirii ministerelor, Kelemen Hunor a mers la Budapesta. Dar, ca să fim corecți până la capăt, nu putem să nu remarcăm diferențele majore între politicianul român și cei ai UDMR. E de gândit, de ce oare mai toți troglodiții politicii noastre au simțit nevoia să-și ”completeze” studiile  la ”Colegiul Superior de Securitate Națională”, sau la ”Colegiul Național de Apărare”, de pe lângă SRI, în comparație cu, să zicem, Kelemen Hunor, care a preferat, ca a doua facultate să fie… Filosofia? O parte a răspunsului la acestă întrebare se află chiar în alegerea UDMR de a se opune vehement desființării SIJ. Oricum, pericolul ”junimii” îi amenință și pe UDMR-iști. Alte școli, din străinătate, ”alte glasuri, alte încăperi”- cum ar fi spus Truman Capote, par să fi format tineri politicieni precum mierosul și șmecherul Antal Lorand,  care își imaginează că suntem niște proști ascultând ”Aur și argint” drept ”Văduva veselă” de Franz Lehar…
Academia Română a lansat la începutul lunii februarie 2017(!!!) un apel la păstrarea „identității, suveranității și unității naționale” și a denunțat încercările „recurente de „regionalizare” a României sau de creare de enclave autonome pe baze etnice”. Scrisoarea este semnată de 84 de academicieni și a fost iniţiată de Victor Voicu, Ioan-Aurel Pop și Gheorghe Păun. Un apel, care a fost, incredibil, neluat în seamă de autorități, nici de (așa gălăgioasa, in alte cazuri!), societate civilă. Deh, nici Soros, nici ”rezerviștii” dați afară din SRI de Eduard Hellwig, nu finanțează așa ceva. Ei sunt plătiți să ”aibă grijă” de partidul ”piticilor de grădină”, USRPLUS, a cărei menire este, tocmai de a distruge România…
De ce, ACADEMIA ROMÎNĂ, vă veți întreba? Răspunsul a fost dat la Realitatea Tv, în emisiunea ”Realitatea românească, a cărei moderator am avut onoarea să-i fiu timp de șapte ani. Invitați, o pleiadă a marii Culturi: Academicienii Gheorghe Păun, matematician de prestigiu,  Victor Voicu, secretarul general (pe atunci, actualmente Vicepreședinte) al Academiei Române, şi pe   uriașii scriitori, poate cei mai mari romancieri și cel mai prestigios critic și istoric literar ai României: Nicolae Breban,  Augustin Buzura și Eugen Simion. Profesorul Ion Aurel Pop unul dintre semnatarii acestei scrisori, un eminent istoric, un mare profesor și un mare patriot, președintele Academiei, n-a putut fi în studio, deoarece participa la un colocviu, la Roma.
”Aş vrea să-mi permiteţi foarte pe scurt, foarte sintetic – încerc să economisesc timpul – să stabilim câteva repere, și a început alocuțiunea profesorul Academician, general al Armatei Române, domnul Victor Voicu. Fondatorii au înfiinţat Academia Română în 1866 şi au avut, atunci, câteva repere. Trebuie să subliniem că noi le păstrăm ca pe nişte repere majore: limba, identitatea românească şi unitatea românilor. Să încercăm să definim lucrurile. Academia Română s-a format, atunci, prin participarea, coparticiparea fondatorilor, care erau 21 la număr şi veneau din toate regiunile locuite de români, existând în acel moment ca entitate naţională doar Principatele Române. Erau reprezentanţi din Banat, Transilvania, Bucovina, Basarabia, Moldova, Muntenia şi Sudul Dunării, macedo-românii. Patrioţi străluciţi, fondatorii Academiei Române au avut o viziune extraordinară, impresionantă, cu totul remarcabilă, care a sugerat ideea de unitate. A fost primul gest major al mesajului de unitate a românilor din toate regiunile locuite de români. Deci, aceasta a fost în 1866. Problema este dacă noi păstrăm acum aceste mesaje, dacă noi considerăm că este o datorie să ne manifestăm în virtutea acestor mesaje şi noi considerăm că este o datorie. Nu cerem aprobarea nimănui, această obligaţie ne revine atât prin lege, cât şi prin statut, prin cutumă, prin tradiţie, ca noi să ne manifestăm, să ne spunem punctul de vedere, să emitem concluzii, să abordăm diferite aspecte ale temei respective, să facem analize, studii, la iniţiativa proprie sau la cererea autorităţilor statului român.
Redau mai jos fragmente sugestive din ”Apelul academicienilor”.
„Semnatarii acestui Apel, îngrijoraţi de evoluţiile interne şi internaţionale din ultimele decenii, caracterizate printr-o continuă şi alarmantă încercare de erodare a identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale a României, cu multe acţiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei exagerate „corectitudini politice”, dar şi cu multe acţiuni îndreptate direct împotriva Statului şi Poporului Român (rescrierea tendenţioasă, lacunară sau chiar mistificatoare a istoriei, denigrarea simbolurilor naţionale, subminarea valorilor şi instituţiilor fundamentale, sabotarea viitorului, dezmoştenirea generaţiilor care vin după noi prin vânzarea pământului, a resurselor solului şi subsolului, prin defrişări masive, prin înstrăinarea sau falimentarea unităţilor economice,prin degradarea învăţământului şi a sistemului sanitar, prin politizarea excesivă a tuturor subsistemelor statului şi societăţii, ceea ce are ca efect deprofesionalizarea, confuzia valorilor, corupţia, lipsa de eficienţă, apariţia unor tensiuni sociale)”, se arată în scrisoarea citată. Aparent, este un moment special. Recunosc sincer că, fără să vrem, am generat un test de reactivitate a societăţii româneşti prin apelul nostru, care este intitulat „Identitate, suveranitate şi unitate naţională”.Este o datorie exprimată în sintagma folosită de Academia Română cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani: Academia Română – 150 de ani în serviciul naţiunii române. Aşa a fost. Academia Română şi membrii ei au trecut prin momente dramatice, cu excluderi din Academia Română, cu închisori etc., cu pierderea vieţii unor mari valori. 
 – va urma-
Publicat in categoriile: Opinii
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News