Tragedia din bezna anilor ’90. Cum a devenit moartea unei studente blestemul și imnul Hotelului Cișmigiu

La începutul anilor 1990, București se afla într-o fază de tranziție violentă, confuză și marcată de o paragină cenușie. Clădirile istorice falnice ale „Micului Paris” fuseseră abandonate de autorități într-o ruină insalubră. Printre ele se număra și fostul Palace Hotel, inaugurat în 1912 pe Bulevardul Regina Elisabeta și redenumit ulterior Hotel Cișmigiu.

Într-o încercare disperată a regimului post-comunist de a rezolva criza locurilor de cazare pentru studenți, clădirea somptuoasă de altădată a fost transformată în cămin pentru studenții Academiei de Teatru și Film (ATF) și ai Facultății de Litere.

Acolo, pe coridorele complet lipsite de lumină, s-a consumat una dintre cele mai tulburătoare tragedii din istoria urbană a Capitalei: moartea tinerei Neli Bejan, o studentă din Basarabia care a căzut în gol în casa liftului.

Evenimentul nu a rămas doar o statistică neagră a anior de tranziție, ci a devenit baza unui mit urban puternic, filmat în timp real de documentariști. Ulterior s-a transfrmat într-un adevărat imn al unei generații de către Vama Veche.

Un cămin de lux transformat în ghetou studențesc

Pentru a înțelege cum a fost posibil acest accident, trebuie refăcut decorul de coșmar în care trăiau viitorii artiști și intelectuali ai României în primii ani de după Revoluție. Hotelul Cișmigiu, lipsit de fonduri și ignorat de primărie, fusese lăsat pradă degradării absolute. Camerele mari interbelice fuseseră compartimentate grosolan, geamurile erau sparte, iar instalațiile sanitare și electrice cedau zilnic.

Mărturiile studenților care au locuit acolo în acea perioadă conturează imaginea unui spațiu aflat la limita supraviețuirii. Pe timp de noapte, holurile monumentale ale hotelului erau scufundate într-o obscuritate totală, deoarece becurile erau furate imediat sau rețeaua electrică nu făcea față. Studenții navigau prin clădire pe bâbâite sau folosind brichete și lumânări.

În acest peisaj dezolant, liftul hotelului era o capcană de fier vechi. Defect, nerespectând nicio normă elementară de siguranță, ascensorul funcționa haotic. Sistemul de blocare automată a ușilor de la etaje — cel care ar fi trebuit să împiedice deschiderea ușii exterioare dacă cabina liftului nu se afla în dreptul acelei platforme — era complet distrus.

Secundele fatidice: Pășirea în golul întunecat

Tragedia s-a petrecut într-o seară de weekend, când hotelul-cămin era plin de freamătul petrecerilor studențești. Neli Bejan, o studentă venită din Republica Moldova plină de speranțe pentru o carieră academică la București, se întorcea spre camera ei.

Există două versiuni care s-au conturat în jurul acelei nopți. Legenda urbană, transmisă prin viu grai în cercurile boeme, susține că tânăra încerca să fugă pe coridor de un agresor sau de un participant mult prea insistent la o petrecere. Versiunea documentată și păstrată în amintirile colegilor indică însă o simplă și cruntă eroare cauzată de neglijența administrativă: Neli mergea pe holul complet întunecat, căutând drumul spre lift.

A ajuns în dreptul ușii ascensorului și a tras de mâner. Din cauza defecțiunii mecanice, ușa s-a deschis cu ușurință. Fiind o beznă deasă, studenta nu a putut vedea că în spatele ușii nu se afla podeaua cabinei, ci doar un hău adânc de câteva etaje. Convinsă că liftul sosise la etajul ei, a făcut un pas în față și s-a prăbușit în gol.

Agonia din adâncuri: Trei ore de strigăte neauzite

Ceea ce a transformat acest accident într-o poveste de o cruzime greu de imaginat a fost dinamica prăbușirii. Neli nu a murit pe loc în momentul impactului cu baza puțului. În timpul căderii, corpul ei s-a izbit și a rămas agățat de o structură intermediară din lemn și cabluri din interiorul casei liftului.

Conform rapoartelor tehnice și a mărturiilor care au circulat ulterior în cămin, tânăra a supraviețuit prăbușirii inițiale, dar a rămas captivă în bezna puțului, grav rănită. Timp de aproape trei ore, Neli Bejan și-a strigat agonia din răsputeri, cerând ajutor.

Tragedia supremă a fost că strigătele ei s-au pierdut în acustica proastă a puțului de beton și, mai ales, în zgomotul de fond al hotelului. În acea seară, la etajele superioare se asculta muzică la maximum, se dansa și se striga, specific petrecerilor studențești din căminele de la ATF. Colegii de palier au crezut că ecourile îndepărtate care se auzeau prin pereți erau doar manifestări ale veseliei din camerele vecine. Nimeni nu a realizat că sub picioarele lor, în casa liftului, o colegă își dădea ultima suflare. Trupul neînsuflețit al fetei a fost descoperit abia a doua zi dimineață de către personalul de serviciu.

Mărturia de pe peliculă: Filmul documentar din 1992

Spre deosebire de alte legende urbane din București, accidentul de la Hotel Cișmigiu beneficiază de o dovadă jurnalistică de o valoare istorică inestimabilă. În anul 1992, chiar la scurt timp după producerea tragediei, tânărul regizor Florin Iepan, pe atunci student la rândul său, a realizat un scurtmetraj documentar numit simplu Interviu, păstrat astăzi în Arhiva Activă UNATC.

Filmat cu o cameră mobilă care survolează interiorul dezolant al hotelului, documentarul surprinde exact atmosfera de mizerie, sărăcie și abandon în care trăiau acei studenți. Camera coboară în puțul întunecat al liftului, capturând imagini brute cu locul în care Neli și-a pierdut viața.

Mărturiile luate pe cameră de la studenții vremii — speriați, revoltați și marcați de doliu — vorbesc nu doar despre durerea pierderii unei colege, ci și despre vinovăția colectivă a unui sistem care refuza să le asigure condiții minime de viață. Filmul sugerează, printr-o regie sumbră, o perspectivă extracorporală, ca și cum sufletul fetei ar fi rămas blocat între etajele hotelului.

De la jurnalele de știri la imnul unei generații

Moartea lui Neli Bejan a schimbat definitiv percepția asupra clădirii. Hotelul Cișmigiu a primit aura unui loc blestemat, bântuit de fantoma studentei care nu și-a găsit liniștea. În 1995, din cauza stării avansate de degradare și a presiunii publice, autoritățile au decis închiderea definitivă a clădirii, care a rămas abandonată și bătută de vânturi timp de mai bine de un deceniu.

Tragedia a intrat definitiv în cultura pop a României în anul 1999, când trupa Vama Veche, condusă de Tudor Chirilă, a lansat piesa Hotel Cișmigiu. Melodia este un cover instrumental după celebrul hit Hotel California al trupei Eagles, însă versurile extrem de puternice, scrise de actorul Cristi Iacob (care locuise în acel cămin și fusese marcat direct de accident), descriu cu o precizie chirurgicală realitatea crudă a acelei nopți.

Refrenul tulburător — „Welcome to the Hotel Cișmigiu / Epoca s-a dus, dar noi mai suntem vii” — a transformat destinul frânt al lui Neli Bejan într-un manifest nostalgic și dureros al tinerilor care au încercat să supraviețuiască și să creeze artă în haosul sângeros și dezorganizat al Bucureștiului post-comunist.

Astăzi, clădirea a fost complet renovată și transformată într-un hotel modern de patru stele, însă în memoria colectivă a unei generații, ecoul puțului de lift rămâne o rană deschisă a unei epoci tulburătoare, marcată de nesiguranță.