Un bulevard elegant, străjuit de copaci. În apropiere, o grădină răcoroasă în jurul unui lac. La stradă, un hotel cu zidurile albe, prin faţa căruia treceau tramvaie.
Înăuntru, o uşă rotativă din lemn şi un candelabru mare ce lumina salonul de la intrare. La parter, o berărie veselă ce încerca să învie atmosfera din schiţele lui Caragiale. Aşa arătau, cu mult timp în urmă, hotelul Cişmigiu şi berăria Gambrinus. Acum, numai în fotografii le mai putem vedea în culorile vii din perioada interbelică.
Hotelul aflat la intersecţia străzilor Elisabeta şi Ion Brezoianu este acum o clădire înnegrită, peticită pe toate laturile de afişe rupte. Prin geamurile prăfuite nu se mai vede nimic. Din loc în loc, folii de plastic bătute de vânt acoperă golurile lăsate de geamurile sparte. Pânzele alb-roşii care umbreau trotuarul din faţa clădirii în după-amiezile fierbinţi atârnă acum rupte, agăţate de câteva ţevi.
Palace Hotel se leagă de numele inginerului macedo-român Nicolae Nacu Pissiota, născut în 1860 la Hrupişte, în Grecia. El a obţinut o bursa la Paris, la Şcoala de Drumuri şi Poduri, iar după terminarea studiilor, a venit în România şi a cerut naturalizarea, care i-a fost acordată.
Inginerul a conceput structura metalică de rezistenţă a clădirii, iar vărul său, Arghir Culina, a fost arhitectul hotelului. Pissiota a murit în 1940, dar familia sa a deţinut clădirea până în 1948, când a fost naţionalizată de comunişti. De atunci, hotelul s-a numit Cişmigiu.
Numele vine de la titlul directorului serviciului apelor – directorul cişmelelor din Bucureşti, căruia pe scurt i se spunea „cişmegiul” şi îşi avea locuinţa în apropiere de malul lacului din grădina cu acelaşi nume.
Gambrinus, de la Caragiale la Naumescu
Berăria de la parterul hotelului are o istorie mai complicată. Deşi se numea Gambrinus, nu ea este cea care i-a aparţinut lui Caragiale. Prima berărie ce a purtat acest nume, cea deschisă de dramaturgul român, se afla pe strada Ion Câmpineanu, vizavi de Teatrul Naţional. Caragiale nu era la prima afacere de acest gen, însă talentul în afaceri nu a fost pe măsura celui literar: „Patronul, preocupar de treburile literare, nu ţinea socoteli riguroase nici la casă, nici la marfă. Deşi a perseverat în activitatea comercială, Caragiale a naufragiat mereu”, scriu Ion Paraschiv şi Trandafir Iliescu, în cartea lor "De la Hanul Şerban Vodă la Hotel Intercontinental". Mai toate localurile deschise de el au avut acelaşi final, falimentul.
Afacerea Gambrinus a fost demarată de Caragiale în 1901. “Spre deosebire de alte localuri pe care le-a avut în antrepriză, la Gambrinus, Caragiale a rezistat mai mult”. “Saloanele, care nu erau prea mari, dădeau localului un aspect intim, întregul local nedepăşind capacitatea de 200 de locuri”, mai scriu cei doi istorici.
Pe timpul iernii din 1906, a venit la Gambrinus şi Grigoraş Dinicu, iar vreme de şase luni berăria s-a transformat într-un fel de centru al muzicii lăutăreşti din Bucureşti. După moartea lui Caragiale, fabrica Luther a redeschis localul şi l-a concesionat fraţilor Ionescu, de meserie bucătari. Scriitori, ziarişti, oameni de afaceri şi politicieni, cu toţii veneau la Gambrinus pentru a sărbători premierele Teatrului Naţional.
Una din specialităţile casei era şniţelul vienez, din pulpă de viţel, care se servea cu garnitură de legume asortate. Vara, se improviza o mică grădină în faţa berăriei şi se instalau 10-12 mese de tablă. Iarna, pe estrada berăriei concertau orchestre de renume. În perioada 1932-1940, programele muzicale ale lui Dinicu şi Jean Marcu erau transmise în anumite zile la radio, direct din local.
Bombardamentele din cel de-al doilea război mondial au distrus berăria. În 1941 însă, un anume Naumescu a deschis, pentru a reînvia celebra berărie, la intersecţia străzii Elisabeta cu Ion Brezoianu, un local pe care l-a botezat Gambrinus.
"Şi exista şi o vânzoleală d-asta a dracu, că aveau, n-aveau treabă, veneau la Bucureşti" „Berăria era mai de mahala, dar plină ochi de dimineaţă. Berăria era în proprietatea hotelului, dar erau despărţite”, îşi aminteşte Ion Rogojanu, director al hotelului Cişmigiu în anii 1983 - 1985. După Carul cu bere, Gambrinus era cea mai mare din Bucureşti la acea vreme.
La hotel veneau multe delegaţii străine din Rusia, Bulgaria şi Ungaria. „Mulţi reclamau, pe bună dreptate, calitatea băilor, a duşurilor, a încuietorilor... M-am gândit ce să fac. Exista părerea că domnul Caragiale a avut vreo trei-patru locaţii d-astea de berărie. Între ele a fost şi Gambrinus, dar Gambrinus nu a fost aici. A fost pe strada Ion Câmpineanu”, explică el.
„Dar, bazându-mă pe această legendă, că aicea ar fi fost, când veneau, îi chemam şi le spuneam aşa: „Uitaţi ce se întâmplă. Hotelul nostru şi cu restaurantul aici au fost oficiate de Caragiale, şi făcea şi dregea...”. Câteva poveşti”, spune fostul director. Mulţi erau încântaţi de poveştile spuse de Rogojanu şi acceptau mai uşor condiţiile nu tocmai bune şi zgomotul care venea din stradă.
„Şi aşa am reuşit ca, într-o vreme în care erau multe reclamaţii, să termin cu cele legate de confort. Însă nu s-a reuşit niciodată să se facă un hotel cum ar fi trebuit”.
„Am luat hotelul într-o situaţie destul de ciudată. Nu mai voia nimeni să-l ia, aşa de ramolit şi de răpănos era. Şi atunci nu voiau, le era teamă, şi aveai şi planul de realizat, şi controale multe”, povesteşte el.
Pentru a-şi îndeplini planul, era nevoit să aducă mulţi străini în hotel deoarece ei plăteau de trei - patru ori mai mult decât un român. Sejurul mediu era de două zile: „Unii, azi veneau, peste câteva ore plecau. Era un hotel de tranzit. Şi exista şi o vânzoleală d-asta a dracu, că aveau, n-aveau treabă, veneau la Bucureşti”, îşi aminteşte directorul.
Cişmigiu era unul dintre hotelurile cu cele mai multe locuri din Bucureşti: avea aproximativ 200 de camere. Era un hotel de categoria a doua deoarece avea şi camere cu patru paturi şi fiind central, era foarte căutat, în special de delegaţii. O cameră cu două paturi era 70 de lei, iar oficialii aveau dreptul să deconteze 45 de lei.
Componenta unei bombe la hotel Cişmigiu
Însă nu numai delegaţiile străine au poposit la hotel Cişmigiu. „Într-o noapte m-a sunat cineva să-mi spună că ministrul adjunct de interne era acolo, fiindcă s-a întâmplat un caz. Şi-i zic foarte bine, să-şi vadă de treaba lui, că n-am eu treabă cu astea. Ce se întâmplase? În Bucureşti, a fost o vreme cu arabii, care se tot străduiau să facă evenimente. În hotelul Cişmigiu, într-una din camere, sus în vasul de WC, aveau pusă o componentă a unei viitoare bombe”, îşi aminteşte Rogojanu. „Preferau hotelul Cişmigiu pentru că era de categoria a doua şi era mai puţină atenţie îndreptată asupra lui”.
Deşi era unul central, hotelul a fost neglijat de autorităţile comuniste. „Nu se făcuseră multe reparaţii. S-au făcut numai nişte igienizări. Camerele au fost exploatate la maximum. Nu aveai becuri la veioze, erau probleme cu apa caldă şi chiar cu cea rece. Hotelul nu avea restaurant. Eu îmi dorisem, dar pentru asta hotelul trebuia renovat. S-a mers pe principiul: exploatat cât se poate de mult, dar reparaţii mai puţine”, povesteşte directorul.
Planşeele hotelului nu erau din beton, ci dintr-un material cu trestii subţiri. „Clădirile astea sunt mai rezistente decât altele, care sunt făcute din beton armat. Acest mod de construcţie a făcut ca el să nu cadă la cutremur, datorită elasticităţii. Deşi când treceau tiruri şi erai în cameră, ziceai că acum se dărâmă”.
Totuşi pe la hotel Cişmigiu au trecut, de-a lungul timpului, scriitorul I. D. Sârbu, istoricul Alexandru Zub şi Gil Dobrică, despre care Rogojanu spune că se ducea în Cişmigiu în fiecare dimineaţă, unde alerga timp o oră.
"Era un lift antediluvian, care zăngănea din toate încheieturile"
După 1990, hotel Cişmigiu s-a transformat în cămin pentru studenţii de la Academia de Teatru şi Film. Actorul Cristi Iacob a locuit acolo la începutul anilor 90, timp de şase-şapte luni. Tragedia petrecută în cămin la începutul anilor '90 l-a inspirat să compună câteva versuri despre clădirea sinistră în care locuiau studenţii. Mai târziu, în 1998, Tudor Chirilă l-a întrebat dacă poate să le cânte, iar actorul a fost de acord.
Fata care s-a prăbuşit în casa liftului era o studentă din Republica Moldova, din prima sau a doua generaţie de studenţi basarabeni de la actorie. Căminul era aproape gol în acea zi deoarece accidentul s-a petrecut într-un weekend de primăvară, iar studenţii erau plecaţi: „Erau doar vreo doi puşti care nu ştiu ce să facă. Ăştia mici îşi frângeau mâinile, erau panicoşi. Am ajuns după ce se întâmplase”, povesteşte Iacob.
"E pustiu, e-ntuneric... şi mi-e frică de mor / Locuiesc într-o hrubă, la cap de coridor", hotel Cişmigiu
„Casa liftului era o nenorocire fără becuri. Ea a căzut pe lift. Au încercat s-o scoată timp de o oră, două. Încă mai era conştientă, dar a murit în drum spre spital”. Fata căzuse de la etajul doi. „Liftul oricum nu mai mergea demult. Era un lift antediluvian, care zăngănea din toate încheieturile”.
Un alt eveniment nefericit s-a petrecut la mansarda hotelului, unde un administrator s-a sinucis. „Era sinistru. Până şi în Grozăveşti mi se părea apoi mai mişto. Nu se putea sta în el. Era o ruină. Încercam noi să facem curat, dar ce să faci. Condiţiile erau sinistre, chiar ca în text, nu mint cu nimic”, spune actorul.
„Îl cântam cu băieţii când ne îmbătam”, îşi aminteşte actorul. Versul „Şi nu dau pe ochi frumoşi votcă la Omenia” are o istorie haioasă. Într-o zi, pe la şase dimineaţa, întrebând două ţărănci de unde puteau să cumpere pâine, femeile le-au răspuns: „De la Omenia”. „Ne-am prăbuşit de râs. De fapt, pe acolo era un non-stop care se chema „Omnia””.
„Hotel Cişmigiu” a devenit apoi un imn al studenţilor, un fel emblemă pentru campania lor de a obţine condiţii decente de cazare.
Ruine, fantome şi vârcolaci
Căminul a fost închis la scurt timp după tragedie. Acum, hotelul pare urmărit de trista soartă a edificiilor uitate de vreme şi de oameni. Deşi în 2004 a fost cumpărat de firma spaniolă Hercesa, care a anunţat la acea vreme că va investi şase milioane de euro pentru reabilitarea clădirii, lucrările nu au început nici acum, în 2009. Edificiul trebuia să intre în renovare în vara anului 2008 şi să fie funcţional în 2010.
„Clădire emblematică situată în centrul Bucureştiului, un loc încărcat de istorie aflat în centrul capitalei, pentru care se vor lua măsuri speciale de reabilitare. Clădirea va renaşte sub forma unui modern complex format din apartamente în regim de închiriere, birouri şi spaţii comerciale. Lucrările de reabilitare vor respecta arhitectura unică a edificiului”, ne mai promit reprezentanţii companiei.
“Suntem pe punctul de a începe reabilitarea clădirii”, ne-a spus Alexandra Florea, assistent manager la compania Hercesa. „Suntem în pregătiri”, a mai spus ea, dar a adăugat că nu se cunoaşte data exactă la care lucrările vor fi demarate.
Proiectul iniţial, care presupunea lucrări de consolidare a clădirii, a fost abandonat însă, din cauza costurilor ridicate. În 2008, Hercesa şi-a schimbat planurile: faţada va fi păstrată, interiorul va fi demolat complet.
Pentru tinerii din Bucureşti care au pornit pe urma melodiei lui Tudor Chirilă, locul a devenit un fel de zonă crepusculară. Mult timp s-a putut intra în hotel prin găurile lăsate neacoperite. Forumurile de discuţii de pe internet sunt pline de istorii misterioase în care adolescenţii povestesc că au văzut siluete transpartente sau au simţit tot felul de „prezenţe”. La un moment dat, se pare că în hotel îşi petrecea nopţile şi un tânăr despre care cei care îl cunoşteau spuneau că se crede vârcolac.
Acum, uşa de la intrare din fier forjat a fost acoperită cu două paravane de lemn, iar clanţa este legată cu sârme ruginite. Totuşi, printre zăbrele se zăreşte tavanul decojit şi bătrâna uşă rotativă de lemn.
Până când vom merge să bem o bere şi să mâncăm un mic la Gambrinus, ne putem consola cu poezia pe care D. Teleor i-a făcut-o lui Caragiale şi pe care a publicat-o în „Moftul Român”:
"Decât medicamente, Mai bine, zău, dă fuga Şi trage-i două halbe De bere de Azuga Devale la Gambrinus Cea mai frumoasă vale Te afli între teatru Şi între Caragiale
Ferice cel ce poate Să bea aşa nectar, De nu mai multe halbe Măcar un biet pahar".
Pentru mai multe imagini, vezi Galeria Foto.
Săptămâna viitoare, schimbăm puţin registrul şi pornim pe Bulevardul Elisabeta (fostul Bulevard al Cinematografelor) pentru a afla unde mai putem viziona un film pe bulevardul preferat al cinefililor de altădată.
CITIŢI ŞI:
Hanurile de pe Lipscani, unde istoria s-a împiedicat de hârtii | VIDEO
Locul unde s-a născut Bucureştiul, între fastul de odinioară şi uitarea de acum | VIDEO
Spaniolii vor să reia lucrările în Centrul Vechi
Recomandările noastre
