Traficul de influență în România, o istorie. De la "hatâr" la „se rezolvă”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Cazul Ilie Bolojan – Cristina Trăilă – Fănel Bogos ne aduce din nou în atenție traficul de influență. Cred că este interesantă o înțelegere a istoriei lui. Pentru că de la peșcheșurile domnești și clientelismul interbelic la „pilele” comunismului și intermediarii tranziției, traficul de influență și-a schimbat limbajul, miza și decorul.

Istoria lui nu descrie însă un viciu înscris în caracterul românilor, ci felul în care instituțiile slabe, penuria și concentrarea puterii au transformat accesul la decizie într-o marfă.

Există o propoziție care traversează aproape toate epocile românești: „Cunosc eu pe cineva”. Poate însemna o recomandare nevinovată, un gest de solidaritate sau simpla orientare printr-o administrație complicată. Dar poate ascunde și altceva: promisiunea că regula va fi evitată, dosarul va sări peste rând, controlul va dispărea ori funcția va ajunge la omul „care trebuie”.

Istoria traficului de influență în România este, înainte de orice, istoria acestor uși și a paznicilor lor.

Ce înseamnă juridic traficul de influență

În limbajul cotidian, „trafic de influență” este folosit pentru aproape orice intervenție, recomandare sau relație politică. Dreptul penal are însă o definiție mult mai precisă.

Potrivit articolului 291 din Codul penal, infracțiunea presupune pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase de către o persoană care are influență — ori lasă să se creadă că are — asupra unui funcționar public și promite că îl va determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie un act de serviciu.

Pedeapsa prevăzută este închisoarea de la doi la șapte ani, iar bunurile primite sunt supuse confiscării. Articolul 292 sancționează, distinct, cumpărarea influenței.

Trei elemente sunt decisive: existența unui folos, influența reală sau pretinsă și promisiunea intervenției asupra funcționarului.

Nu orice telefon, recomandare ori activitate de reprezentare a unor interese constituie automat infracțiune. În sens invers, influența nici măcar nu trebuie să existe în realitate: este suficient ca intermediarul să o vândă drept reală, dacă sunt întrunite celelalte condiții prevăzute de lege.

Unde trebuie căutată originea

Traficul de influență nu are un certificat de naștere. Practica este mai veche decât denumirea juridică, iar istoricul trebuie să evite o capcană: nu orice dar oferit în urmă cu trei secole poate fi tradus automat printr-un articol din Codul penal de astăzi.

Originea poate fi urmărită pe mai multe fire: vocabularul epocii care include „rușfet”, „peșcheș”, „plocon”, „hatâr”, „intervenție”, „pilă”. De la registrele de numiri și socotelile administrației la petițiile și corespondența particulară. Putem trece prin codurile de legi, procesele, anchetele parlamentare și dosarele poliției ori ale Securității.

Abia suprapunerea acestor surse arată când darul ceremonial se transformă în plată, când recomandarea devine presiune și când funcția publică este tratată ca investiție privată.

O abordare care ne obligă să renunțăm la explicația comodă potrivit căreia fenomenul ar proveni dintr-o presupusă „natură a românului”. Corupția prin relații apare în multe societăți. Particularitatea românească ține de combinația istorică dintre administrația patrimonială, modernizarea incompletă, dictatură, economia de penurie și tranziția rapidă către capitalism.

Secolul fanariot: funcția ca investiție

Memoria istorică plasează adesea originea corupției românești în epoca fanariotă. Există motive documentare pentru această asociere, dar și riscul unei simplificări.

Practica obținerii tronului prin daruri și plăți era mai veche decât instaurarea domniilor fanariote. Încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, scaunul domnesc devenise obiectul unei competiții costisitoare. În secolul al XVIII-lea, “traficul de influență” s-a extins într-un sistem în care domnitorul, creditorii și cei care primeau dregătorii urmăreau recuperarea „investiției”.

Mecanismul era aproape circular: pretendentul plătea pentru tron, venea în țară însoțit de creditori și apropiați, împărțea funcții profitabile, iar beneficiarii recuperau banii din taxe, numiri subordonate și avantaje. Influența nu era un accident exterior administrației; era unul dintre modurile ei de funcționare.

Totuși, nu toate darurile erau mite. Istorici explică diferențele de sens dintre bacșiș, peșcheș și rușfet. Darurile puteau marca ierarhia, fidelitatea sau reciprocitatea, înainte ca sensurile lor să se amestece și să intre în conflict cu normele juridice.

De aici provine una dintre cele mai rezistente ambiguități din mentalul românesc: darul poate fi prezentat drept recunoștință, deși este oferit pentru a produce o obligație viitoare. Hatârul pare o favoare între oameni, dar poate deveni un instrument de excludere a celor fără relații.

Alexandru Moruzi, domnitor fanariot. sursa: Wikimedia Commons

Interbelicul: stat modern, reflexe clientelare

România Mare a încercat să unifice provincii cu tradiții administrative diferite și să construiască o birocrație profesionistă. Legislația s-a modernizat, iar ideile de incompatibilitate, conflict de interese și interes public au căpătat contur mai clar. s rezistente.

Partidele nu ofereau numai programe politice, ci distribuiau slujbe, protecție și acces la putere. În această lume s-a consolidat personajul intermediarului: avocatul cu intrare la minister, omul de partid care „punea o vorbă”, ziaristul apropiat de un demnitar sau afaceristul care transforma relația politică în contract.

Marile scandaluri au dat fenomenului o scenă națională. Afacerea Škoda, izbucnită public în 1933 în jurul contractelor pentru înzestrarea armatei, a adus în dezbaterea parlamentară suspiciuni privind comisioane, documente secrete și intervenții politice.

Interbelicul a lăsat astfel o dublă moștenire: efortul de profesionalizare a statului și convingerea populară că, dincolo de lege, adevărata putere circulă prin relații.

Comunismul: relația devine monedă

După 1948, vechea lume a partidelor, patronilor și proprietarilor a fost distrusă. Regimul comunist pretindea că eliminase clasele exploatatoare și, odată cu ele, sursele corupției. În realitate, partidul-stat a concentrat aproape toate resursele: locuințe, locuri de muncă, promovări, călătorii, studii, automobile și bunuri de consum.

Când statul controlează aproape totul, apropierea de cel care distribuie devine o formă de avere.

Codul penal adoptat în 1968 și intrat în vigoare în 1969 incrimina explicit traficul de influență la articolul 257, dovadă că fenomenul era recunoscut juridic chiar dacă propaganda îl prezenta drept abatere individuală, străină sistemului.

În viața cotidiană, însă, granița dintre supraviețuire și corupție devenise tulbure. Penuria produselor și serviciilor a creat o economie paralelă bazată pe schimburi de bunuri, servicii și favoruri. Apariția unei „economii alternative” în care încrederea personală compensa eșecul distribuției oficiale a fost o primă consecință.

Un medic obținea o piesă auto, un gestionar păstra carne pentru apropiați, un funcționar grăbea o repartiție în schimbul unui favor viitor, iar fiecare favoare genera o datorie.

Comunismul a produs astfel o schimbare esențială: influența nu mai era numai mijlocul elitei de a obține contracte sau funcții, ci devenise tehnică zilnică de acces la bunuri banale. Tocmai această banalizare avea să cântărească greu după căderea regimului.

După 1989: de la favorul mărunt la capturarea resurselor

Revoluția din 1989 a schimbat proprietatea, instituțiile și vocabularul, dar nu a șters rețelele. În primii ani ai tranziției, informația despre ce se privatizează, accesul la credite, licențe, contracte și oameni din administrație puteau valora mai mult decât capitalul financiar.

Practici care, în comunism, ajutaseră o familie să procure alimente sau materiale au fost transferate la o scară mult mai mare. Relația putea decide cine cumpără active ale statului, cine obține împrumuturi fără garanții, cine primește o concesiune ori cine este numit într-o instituție.

Studiile descriu această trecere de la economia favorurilor la corupție și, în unele cazuri, la capturarea instituțiilor.

În anii 1990, corupția a devenit armă electorală, subiect de presă și explicație pentru eșecurile tranziției. Scandalurile bancare și privatizările au schimbat proporțiile: nu se mai negocia doar o marfă rară, ci chiar accesul la patrimoniul public.

Statul s-a întărit treptat

Legea nr. 78/2000 a creat un cadru special pentru prevenirea și sancționarea faptelor de corupție. În 2002 a fost înființat Parchetul Național Anticorupție, reorganizat ulterior ca Direcția Națională Anticorupție; OUG nr. 43/2002 îi stabilește competențele.

Aderarea la Uniunea Europeană, în 2007, a adus Mecanismul de Cooperare și Verificare pentru reforma justiției și combaterea corupției. Comisia Europeană a închis formal mecanismul în septembrie 2023, după ce a considerat îndeplinite obiectivele de referință, monitorizarea continuând prin raportul anual privind statul de drept. Decizia și explicațiile Comisiei Europene consemnează această etapă.

Dar cea mai profundă schimbare nu este numai instituțională. Corupția a devenit o problemă publică centrală, nu o fatalitate acceptată în șoaptă.

Ce înseamnă influența în mentalul românesc

În imaginarul colectiv, influența ocupă un teritoriu moral ambiguu. „A pune o vorbă bună” poate fi generozitate. „A avea intrare” poate însemna prestigiu. „A cunoaște pe cineva” oferă siguranță în fața birocrației. Abia formula „se rezolvă” introduce promisiunea că procedura poate fi înlocuită de o persoană.

Această ambiguitate explică de ce traficul de influență este greu de recunoscut social, deși definiția penală este relativ clară. Pentru individ, relația poate părea o soluție rațională într-o instituție lentă sau imprevizibilă. Pentru comunitate, multiplicarea acestor soluții distruge egalitatea: fiecare dosar rezolvat prin intervenție împinge în spate dosarul celui fără relații.

Mentalul nu este însă o piesă de muzeu. El se schimbă odată cu instituțiile.

De aceea, traficul de influență nu trebuie căutat în „sângele” unei națiuni, ci în distanța dintre regula scrisă și experiența reală a cetățeanului.