Tortul cu patru etaje

Pare ciudat, dar eu, așa mediocru cum sunt, cred că existe dezastre care au în ele ceva luminos. La sfârșitul lui Alexis Zorba, minunata carte a lui Nikos Kazantzakis, totul se prăbușește. Marea construcție, aventura aceea improbabilă în care fuseseră puse bani, muncă, orgoliu și speranță, se năruie spectaculos. Lemnul trosnește, instalația o ia la vale, stâlpii cedează, iar ceea ce trebuia să fie izbânda devine, în câteva clipe, o magnifică ruină.

Și totuși, acolo nu simți disperare. În filmul lui Michael Cacoyannis, ”Zorba” — Anthony Quinn — privește dezastrul și izbucnește în râs. Nu râsul prostului care nu pricepe ce i s-a întâmplat. Dimpotrivă. Râsul omului care a înțeles totul. Care știe că a pierdut și tocmai de aceea poate să înceapă din nou.

Își privește prietenul și întreabă, uluit parcă el însuși de splendoarea catastrofei: „Ai mai văzut vreodată o prăbușire atât de splendidă?” Apoi dansează.

Este una dintre cele mai frumoase scene despre înfrângere pe care le-a imaginat, probabil cinematograful. Pentru că dansul acela nu neagă dezastrul. Îl recunoaște. Îl acceptă. Și tocmai din această acceptare se naște speranța.

Prin urmare, tu, umilul spectator înțelegi că, cu oameni ca Zorba, totul poate începe din nou.

M-am gândit la Zorba privind fără sonor imaginile de la Școala de Vară a PNL de pe litoral.

Și mi-am dat seama că există și un alt fel de prăbușire.

Una în care oamenii râd înainte de a fi înțeles că s-a prăbușit totul.…

Ținute lejere, mese, zâmbete. Râsete. Oameni bine dispuși. Șampanie. Și, în mijlocul tuturor, un tort cu patru etaje, splendid în felul lui, solemn aproape, ca un mic monument de cofetărie ridicat în cinstea unei fericiri pe care nimic nu părea capabil s-o tulbure.

Și în film se râdea. Numai că râsul lui Zorba și râsul liberalilor de la mare mi s-au părut despărțite de o întreagă filozofie a înfrângerii.

Zorba râdea după ce lumea lui se prăbușise.

Ei râdeau ca și cum nimic nu s-ar fi prăbușit.

Zorba privea ruina. Ei păreau să nu o vadă.

Zorba putea începe din nou tocmai pentru că înțelesese că totul se terminase.

Liberalii par incapabili să înceapă din nou pentru că nu par să accepte că ceva se termină.

M-am întrebat ce anume sărbătoreau.

Pentru că există ceva aproape neverosimil în fericirea unui partid care se prăbușește și pare să nu știe că se prăbușește.

PNL nu este — sau n-ar trebui să fie — un partid oarecare. Nu este o firmă politică înființată într-un apartament, într-o după-amiază, de câțiva șmecheri, care au găsit un acronim disponibil. În spatele acestor trei litere există o istorie atât de mare, încât uneori pare nedrept să le mai poarte cei de astăzi.

PNL-ul Brătienilor, PNL-ul Independenței, PNL-ul Marii Uniri. Partidul modernizării României, al burgheziei, al proprietății, al inițiativei private, al unei anumite idei despre Occident și despre locul nostru în el. Un partid care, cu toate păcatele, contradicțiile și compromisurile lui istorice, a fost motorul  construirii României moderne.

Au existat cândva oameni pentru care liberalismul românesc nu era un ”ecuson” purtat la rever înaintea unei emisiuni de televiziune, era o idee despre țară.

Tocmai de aceea tortul acela cu patru etaje mi s-a părut atât de trist. Nu indecent, nu luxos, nu revoltător prin prețul lui. Nici măcar nu mă interesează cine l-a plătit.

Doar trist.

Pentru că în jurul lui se vedea ceva mult mai grav decât opulența: lipsa presimțirii.

Oamenii aceia păreau sincer fericiți. Nu era veselia nervoasă a celui care știe că pierde și încearcă să-și încurajeze camarazii. Nu era nici măcar cinismul profesionist al politicianului care zâmbește fiindcă există camere de filmat. Era o veselie tihnită, aproape domestică. Tihnită, ca și cum totul ar fi în regulă.

În afara sălii de petrecere însă, partidul lor pierde masiv electorat. România traversează o perioadă economică distrugătoare. Oamenilor li se vorbește despre deficit, austeritate, taxe, reduceri, reforme dureroase și necesitatea sacrificiului. Și PNL chiar sacrifică și tranzacționează România.  Micul întreprinzător — tocmai omul pe care liberalismul ar fi trebuit să-l considere aproape o rudă — privește cu spaimă spre luna următoare.

Iar partidul inițiativei private taie tortul…

Nu cred că politicienii trebuie să poarte doliu permanent. Nu vreau miniștri îmbrăcați în sac și adidași. Nu vreau liberali hrăniți cu pâine uscată și apă plată pentru a demonstra solidaritatea cu poporul. Un asemenea teatru ar fi poate și mai respingător decât un tort. Dar există în politică ceva care nu se învață din statute și nici din cursurile de comunicare. Acest ceva se numește simțul momentului. Să știi când poți râde și când rușinat, trebuie să vorbești încet. Să știi când o filmare pe care, într-un alt an, nimeni n-ar fi observat-o poate deveni imaginea perfectă a rupturii dintre tine și cei pe care pretinzi că îi reprezinți.

Și mai ales să simți când oamenii nu mai râd împreună cu tine.

Istoria europeană este plină de partide care au crezut că sunt nemuritoare.

PASOK a fost cândva Grecia politică însăși. Socialiștii francezi au dat președinți, guverne, elite și o întreagă cultură politică Franței. Au existat partide despre care părea absurd să-ți imaginezi că într-o zi vor deveni aproape irelevante. Și totuși au devenit.

Partidele mari rareori mor spectaculos.

Nu există o ultimă ședință în care președintele să stingă lumina și să spună: „Gata, am dispărut.”

Moartea lor este mult mai banală.

Încep prin a nu mai înțelege. Apoi nu mai aud.După aceea nu mai văd.

În cele din urmă rămân între ei, vorbindu-și unii altora despre propria importanță, la Congrese și Școli de vară. Discursuri. Aplauze. Fotografii de grup.

Și tort.

Cred că ceasta este adevărata imagine a autodistrugerii PNL: nu o clădire în flăcări, nu o mulțime furioasă, nu uși trântite și demisii dramatice.

Ci o sală plină de oameni veseli.

Un partid care continuă să se felicite în timp ce lumea pentru care fusese cândva important se îndepărtează încet de el.

Există ceva aproape literar în această posibilă soartă a PNL.

Partidul care a contribuit la întregirea României riscă să nu mai fie capabil să se întregească pe sine.

Partidul burgheziei pare să nu mai înțeleagă burghezia. Partidul inițiativei private pare să fi uitat neliniștea celui care plătește salarii, taxe, facturi și credite. Partidul occidentalizării României riscă să devină o administrație de sine, preocupată mai ales de conservarea propriilor funcții, tranzacționarea țării către străini, ritualuri și fotografii.

Poate că mă înșel.

Poate că PNL se va reface. Partidele vechi au resurse misterioase de supraviețuire. Au sedii, primari, rețele, memorie, oameni competenți încă risipiți prin ele. Uneori este suficient să reziste, sub spectrul amenințărilor, câțiva oameni, imperfecți și ei, dar - adevărați liberali pentru ca un partid să renască.

Dar pentru a renaște trebuie, înainte de toate, să înțelegi că ești bolnav. Iar eu, privind imaginile de la mare, n-am văzut neliniște, n-am văzut îndoială, n-am văzut nici măcar acea mică umbră care trece peste chipul unui om atunci când începe să bănuiască faptul că lucrurile nu merg bine.

La aceștia am văzut fericire: o fericire deplină, senină, aproape dezgustătoare prin inocența ei.

Și tortul acela cu patru etaje.

M-am întors cu gândul la Zorba.

El rămăsese în fața ruinelor și dansa.

Liberalii rămân în fața ruinelor și sărbătoresc.

Diferența pare mică, dar de fapt, este uriașă.

Zorba știa că pierduse totul, deși fusese de partea binelui. Și tocmai de aceea mai avea o speranță.

Nu știu ce sărbătoreau oamenii aceia la mare.

 Cu siguranță, că, fără să știe, își sărbătoreau propria dispariție.

Dar poate că suntem nedrepți cu ei.

Poate că problema nu mai este PNL.

Poate că problema este omul.

Cât de mult mai înseamnă omul într-o lume care vorbește neîncetat despre drepturile lui, despre libertatea lui, despre confortul lui și atât de puțin despre măsura lui?

Francis Fukuyama a devenit celebru vorbind despre „sfârșitul istoriei”. Formula a fost simplificată până la caricatură, ca și cum ar fi anunțat că nu se va mai întâmpla nimic. Nu despre asta era vorba. Era speranța — sau poate iluzia — că marea competiție a ideologiilor ajunsese la capăt și că democrația liberală rămăsese orizontul ultim al organizării politice.

Privind Europa de astăzi, mă întreb uneori dacă nu cumva am înțeles formula exact pe dos.

Poate că n-a murit istoria, ci că a obosit omul care trebuia s-o continue.

Nietzsche îl imaginase pe „ultimul om”: prudent, confortabil, satisfăcut de micile sale plăceri, incapabil de mari primejdii și, poate tocmai de aceea, incapabil de mari aspirații. Un om care nu mai vrea să cucerească lumea și nici măcar să o înțeleagă. Vrea doar să-i fie bine în ea.

Papini avea să privească, din altă direcție și cu altă violență, omul sfârșit, omul care își inventariază ruinele interioare după ce a încercat ideile, certitudinile și sistemele și a descoperit că niciunul nu l-a salvat. Iar Spengler a pus peste toate acestea umbra enormă a civilizațiilor care îmbătrânesc.

Poate că merită recitit, așa cum ne sfătuiește ilustrul diplomat, om de cultură și scriitor Emil Hurezeanu!

Și, nu pentru profeții. Profețiile sunt partea cea mai puțin interesantă a marilor pesimiști. Ci pentru intuiția că o civilizație poate continua să funcționeze mult timp după ce energia care a creat-o începe să dispară.

Instituțiile rămân, clădirile rămân, universitățile rămân.

Parlamentele rămân, partidele rămân. Rămân până și cuvintele acestea: Libertate. Individ. Proprietate. Cultură. Europa. Liberalism.

Numai că, încet, se golește ceva din ele.

Chiar și un mediocru ca mine poate vedea că aici începe adevărata problemă a liberalismului actual. Anume, virajul spre neobolșevismul neomarxist.

Pentru că este mult mai ușor să virezi spre stânga decât să fii liberal autentic.

Este mai ușor să promiți protecție decât libertate. Mai ușor să distribui decât să explici cum se creează. Mai ușor să vorbești despre drepturi decât despre responsabilitatea celui liber. Mai ușor să administrezi dependențe decât să construiești oameni capabili să nu depindă de tine.

Liberalismul adevărat este incomod.

El presupune individul în sine. Iar individul nu este același lucru cu consumatorul. Presupune proprietate, dar și răspunderea proprietarului. Inițiativă, dar și riscul eșecului. Libertate, dar și cultura fără de care libertatea devine numai alegerea dintre două produse, două divertismente sau două indignări succesive.

Și, mai ales, presupune memorie.

Aici cred că liberalismul românesc și-a pierdut poate cea mai importantă bătălie.

Nu poți construi un partid liberal numai din prezent.

Nu poți avea Brătieni doar în fotografiile aniversare.

Nu poți invoca trecutul o dată pe an, la ceremonii, iar în rest să trăiești într-o cultură politică secvențială, alcătuită din breaking news, sondaje, postări, scandaluri, reacții și informații care se succed cu asemenea viteză încât niciuna nu mai apucă să devină cunoaștere.

Suntem probabil generațiile cele mai informate din istorie, dar nu este deloc sigur că suntem printre cele mai cultivate. Informația nu este cultură.

Informația spune ce s-a întâmplat astăzi.

Cultura îți spune dacă ceea ce s-a întâmplat astăzi s-a mai întâmplat cândva.

Informația îți dă cifre, cultura îți dă măsura lor.

Informația produce reacție, cultura produce judecată.

Iar politica fără cultură este condamnată să trăiască numai în prezent.

Poate tocmai de aceea politicienii noștri par uneori atât de fericiți. Omul fără memorie este greu de neliniștit. Nu are cu ce compara prezentul.

Un liberal care nu-i mai cunoaște pe liberalii dinaintea lui poate purta foarte liniștit sigla PNL. Nu simte greutatea ei. Pe Bolojan, Oana Gheorghiu, Dragoș Pâslaru Gheorghe Falcă, Fechet, Ionel Bogdan șamd, nu-i apasă mâna lui Ion C. Brătianu pe umăr. Nu-l privește Ion I.C. Brătianu din trecut. Pentru ei, la fel ca și pentru ”frații” lor intru Marx, - useriștii, nu există nimeni căruia să trebuiască să-i dea socoteală, în afară de următorul sondaj și următoarea negociere și următorul contract dat pomană străinătății. Aceștia sunt,cum spunea bine Țuțea: ” … oameni fără Dumnezeu, care nu știu de unde vin și încotro se duc.”

De aceea mă întreb dacă adevărata criză a liberalismului nu este, înainte de toate, o criză culturală.

Un partid care se autodistruge, poate schimba statutul, conducerea poate schimba sloganul, poate schimba miniștrii. Poate să creadă că este protejat înconjurat fiind de slugi docile, în așteptarea unui contract, a unui os de ros, până la urmă…

Poate angaja consultanți mai buni, mai scumpi, boți, troli, intelectuali fără operă, actori care joacă în reclame tv, cîntăreți fără concerte, profesori universitari cu aulele goale, ziariști aculturali și poate descoperi, cu mare entuziasm, încă o dată, „comunicarea”.

Dar este mult mai greu să refaci încrederea omului căruia i te adresai ieri  - liberalului român de pretutindeni -, care trebuie să creadă în libertate. Ori, pentru asta trebuie să-i redai memoria. Să-i spui că înaintea lui au existat alții. Că nu toate ideile au aceeași vârstă și aceeași greutate. Că lumea nu a început odată cu telefonul din mâna lui. Că libertatea de care se bucură nu este un fenomen natural, asemenea ploii, ci rezultatul unei istorii lungi, fragile și uneori însângerate. Ori, când te numești Ilie Bolojan e complicat, dacă nu imposibil…

Acesta este adevăratul „sfârșit al istoriei” liberale care ar trebui să ne sperie: nu momentul în care istoria se termină, ci momentul în care noul liberal bolșevizat încetează să mai simtă nevoia ei. Atunci rămâne numai prezentul, secvență după secvență, iInformație după informație, imagine după imagine.

Până când, într-o zi, în fața unei civilizații care începe să trosnească asemenea construcției lui Zorba, nu mai există nici măcar tragism.

Există catering, există fotografii, există râsete.

Și există, desigur, un tort cu patru etaje.