TISMĂNEANU: "Cine crede că Fidel Castro este gata să renunţe la putere se înşală".
De-fidelizarea Cubei va începe abia odată cu dispariţia fizică a lui Fidel. Dictatorul marxist-leninist de la Havana face evident unele gesturi menite să creeze impresia de „conducere colectivă“. În realitate, el este artizanul principal al unui scenariu de succesiune pregătit cu minuţie şi susţinut de toate mecanismele instituţionale ale statului-partid totalitar.
Revoluţia Cubană nu a fost comunistă de la început. Castro însuşi, spre deosebire de fratele său Raul ori de Ernesto „Che“ Guevara, s-a apropiat de marxism relativ târziu. Şi-a început cariera de rebel în grupusculele studenţeşti de orientare mai degrabă de dreapta. Inepţia regimului Batista, o stare de incandescenţă revoluţionară pe continentul latino-american, o atracţie nestăvilită către aventuri primejdioase, toate acestea s-au combinat în succesul lui Fidel ca lider al mişcării care avea să ia puterea în 1959. Spirit anarhic, greu de domesticit, „El Caballo“, cum i se spune, a ştiut să organizeze pasiunile radicale ale studenţimii şi să mobilizeze masele rurale împotriva vechiului sistem. După 1960, a orientat tot mai mult noul regim în direcţia unui anti-nord americanism vituperant şi agresiv. Erorile tactice ale succesivelor administraţii americane au catalizat apropierea lui Fidel de Moscova. Nu se poate însă spune că Statele Unite l-ar fi aruncat în acea direcţie. Fidel a descoperit leninismul ca formulă de consolidare şi supravieţuire politică. Suspicios în raport cu comuniştii promoscoviţi conduşi de Blas Roca, Castro a înţeles că, pentru a-şi menţine puterea, avea nevoie de susţinerea economică a Kremlinului. A acceptat unificarea între scleroticul Partid Comunist şi propria mişcare politică, oficial nemarxistă. După 1962, deci după criza rachetelor, s-a accelerat procesul de bolşevizare a Revoluţiei Cubane. Trecuse perioada de excitaţie egalitaristă, nopţile de chermeză revoluţionară se terminaseră. Utopia iniţială se convertea în sistemul concentraţionar la a cărui întemeiere Che Guevara a contribuit decisiv. Nici Castro, nici Guevara nu au avut reticenţe în privinţa impunerii unui regim bazat pe dictatura partidului unic. Dimpotrivă, primul, prin discursuri sforăitoare, cel de-al doilea, prin eseuri despre „Omul Nou“, au salutat şi au savurat această îngheţare a revoluţiei într-un model pe cât de sufocant, pe atât de ineficient. Internaţionalismul castro-guevarist a dus la acţiuni dezastruoase. A fost un radicalism nesăbuit, o exaltare aproape isterică a violenţei. Se ştie cum s-a încheiat aventura boliviană a lui Guevara.
Istoria castro-guevarismului ca versiune sui generis a bolşevismului este una plină de eşecuri, martiri şi mai ales nenumărate victime. În acelaşi timp, Castro a continuat să joace rolul de tribun al unei imposibile, totalmente fantasmate revoluţii globale. În anii ’80, proiecţia planetară a mici insule din Caraibe se făcea prin corpurile expediţionare din Africa. Exponentul stalinismului tropical se închipuia egalul lui Mao ca simbol al revoluţionarismului frenetic de tip tiersmondist. Alinierea pe poziţiile Kremlinului devenise însă cât se poate de vizibilă. În 1968, acum patru decenii, când avea loc invazia Cehoslovaciei, Fidel Castro îşi exprima solidaritatea cu o acţiune menită, susţinea el, să pună capăt „exceselor revizioniste“ şi „restauraţiei capitaliste“. Reformele lui Gorbaciov, revoluţiile din 1989, prăbuşirea URSS în 1991 au fost atâtea evenimente dramatice care, în mod normal, ar fi trebuit să-l îndemne pe Castro să-şi reconsidere opţiunile totalitare. Nu a făcut-o însă, menţinându- se pe poziţiile unui leninism vetust şi tot mai autarhic. Sigur, în anii din urmă, a beneficiat de admiraţia şi ajutorul economic din partea altui personaj nefast-colonelul Hugo Chavez, cu ale sale enorme resurse de petrol şi patetice gesticulaţii populiste. S-a stins însă complet nervul utopic al Revoluţiei Cubane, acea promisiune originară pe care fraţii Castro şi susţinătorii lor au abandonat-o cu decenii în urmă.
Există în Cuba disidenţi care luptă pentru o veritabilă democraţie, pentru drepturile omului şi pentru o deschidere economică. Prigoniţi de poliţia secretă, o instituţie omnipotentă în regimul castrist, aceşti oameni sunt adevăraţii reprezentanţi ai unei societăţi amuţite şi doar aparent amorţite. Câtă vreme Fidel rămâne liderul Partidului Comunist, fie că deţine sau nu titlul suprem, sistemul este acelaşi: brutal, inuman, corupt. Chestiunea vitală este aşadar una care depăşeşte mecanica succesiunii. Nu contează dacă urmaşul lui Fidel rămâne pseudo-pragmaticul Raul ori acesta va fi înlocuit în scurt timp de vreun alt protejat al decrepitului Lidero Maximo. Problema este dacă vor urma modificări la nivelul instituţiilor, dacă va fi recunoscută necesitatea pluralismului, a pieţei libere şi a statului de drept.
Recomandările noastre
