Cel mai impetuos revoluționar al Rusiei, Leon Troțki, spunea cândva: „Oricine își dorește o viață liniștită a făcut rău să se nască în secolul 20”. Un secol mai târziu, elocventa sa prevestire e chiar și mai palpabilă, dată fiind concatenarea crizelor existențiale cu care se confruntă omenirea, cu nimic mai prejos de o schimbare climatică la nivel planetar aruncându-și umbra lungă asupra existenței speciei noastre. Concomitent, ne regăsim în toiul celei mai importante confruntări geopolitice din istorie, în condițiile în care SUA și China încearcă să definească și să redefinească contururile unei „minunate lumi noi” pe ruinele unei pandemii devastatoare.

Dar, dacă ar fi să dăm crezare analiștilor și factorilor de decizie, lucrul cu care ne confruntăm noi acum este cea mai nouă repetare a războiului rece bipolar, cu o Chină renăscută substituind cândva puternicul Imperiu Sovietic. Într-un discurs mistuitor, evocându-l pe cel al [președintelui american Ronald] Reagan despre „imperiul răului”, secretarul american de stat Mike Pompeo a acuzat Beijingul de căutarea unei „hegemonii globale” și de fidelitate găunoasă față de o „ideologie totalitară falimentară”. Intitulat „China comunistă și viitorul lumii libere”, discursul avertizează în privința unei lupte de sumă zero în contextul căreia o victorie a Chinei ar putea însemna sfârșitul libertății pe glob. Și doar în caz că cineva n-a prins ideea, Pompeo a scris cu chiar și mai puțină subtilitate pe Twitter: „China lucrează la doborârea libertății peste tot în lume”.

O mostră de retorică chiar și mai agresivă decât discursul vicepreședintelui Mike Pence din 2018 de la Hudson Institute, prin care el a proclamat efectiv începutul unei noi epoci a rivalității între marile puteri. Experții s-au grăbit însă să remarce o stranie asemănare cu discursul ținut în 1947 în Congres de președintele Harry Truman, în care el avertiza cu privire la o luptă existențială între „două moduri de viață alternative”, anume libertatea democratică și totalitarismul sovietic, care „se bazează pe teroare și oprimare, o presă și un radio controlate; alegeri măsluite și suprimarea libertăților personale”. Dar, după cum corect a explicat și Michael McFaul, expert în Rusia și fost ambasador american la Moscova, Xi Jinping nu este nicidecum un Iosif Stalin, iar noi trebuie să evităm metaforele istorice facile.

Însă, la o examinare mai atentă, devine tot mai limpede că termenul de „război rece” i se poate aplica mult mai bine stării de rivalitate dintre SUA și China, din moment ce aceasta din urmă reprezintă un adversar cu adevărat pe potriva Americii, cu acel gen de capacitate tehnologică, demografică și economică la care sovieticii nici n-ar fi putut măcar să viseze.

Mai mult, „război rece” a fost un termen absolut impropriu pentru un conflict global devastator în care, pe parcursul a patru decenii, au murit zeci de milioane de oameni și au avut loc până la 130 de „războaie prin intermediari” între Washington și Moscova. Pentru popoarele Asiei, nu a fost nimic „rece” în privința războaielor din Coreea și Vietnam, care au devastat nenumărate vieți și au reconfigurat istoria postbelică în moduri care cu greu ar putea fi înțelese în Occident. Nu vă lăsați amăgiți, rivalitatea sino-americană e adevăratul război rece, iar prima lui salvă se poate afirma că o constituie criza din Hong Kong.

 Oraș incendiat

„Niciodată să nu ai încredere în China”, mi-a spus un protestatar din Hong Kong la apogeul amplelor proteste din 2019, care au zguduit cum nu s-a mai întâmplat vreodată centrul financiar al Asiei precum și fundația puterii Chinei. „Noi nu luptăm pentru a obține ceva, [ci] luptăm pentru a nu pierde totul. Îmi e teamă că Hong Kongul va deveni China.” Tulburați de vestea apropierii scutierilor, noi, alături de alte câteva zeci de protestatari speriați, ne-am grăbit spre gara din districtul Sha Tin pentru a evita bastoanele, bocancii și vânătăile. Doar cu câteva minute mai devreme, o altă protestatară – ascunzându-și prudent identitatea în spatele unei măști și unui vizor cu un an înainte ca asemenea accesorii să devină atât de obișnuite în contextul pandemiei – îmi spusese clar că lupta lor avea de-a face cu libertatea, nu cu economia.

Ea avertiza că lumea acceptă orbește investițiile chineze, ignorându-le influența nefastă. Și-a arătat teama de reprimarea violentă și de repercusiunile grave pentru orice protestatar identificat de tehnologia de spionaj ultramodernă a poliției din Hong Kong. Prietena ei, cu mijloace chiar și mai radicale de camuflaj acoperindu-i aproape complet figura, a încuviințat din cap plină de pasiune. Aceleași lucruri le-am auzit și de la alți protestatari, dintre care unii refuzau să-și ascundă identitatea, vorbind cu un curaj neabătut.

„Singurul lucru pe care îl știu e că indiferent cât de mulți bani câștig [de pe urma investițiilor chineze], libertatea e un lucru pe care nu-l pot câștiga de la China”, mi-a destăinuit un alt protestatar, ce nu părea trecut de 20 de ani. Se putea simți ușor în aer un amestec de teamă și sfidare. În acea zi, și la mai puțin de o oră după ce fentasem reprimarea poliției lângă gară, aveam să mă trezesc în mijlocul unui ocean de protestatari mărșăluind cu o disciplină și convingere de neuitat. Majoritatea purtau măști și mai toți tricouri negre – un semn al acutizării luptei pentru libertate.

Un număr considerabil de studenți se pregăteau și pentru confruntări violente, instalând baricade, distribuind sticle cu apă și pregătindu-se pentru gaze lacrimogene și altele mai rele. Spre deosebire de cei mai îndârjiți critici ai Chinei din Occident, acești protestatari, în general având în jur de 20 de ani, nu aveau o „depărtare de tiranie” și știau că au slabe șanse de succes într-o confruntare directă cu mai marii comuniști din Zhongnanhai [sediul central al partidului și guvernului comunist din China – n.trad.]. Și totuși perseverau, întruchipare a ceea ce filozoful italian Giorgio Agamben pertinent numea tragicul „curaj al disperării”.

Sosit cu viză turistică și astfel văduvit de statutul de jurnalist, eram conștient de vulnerabilitatea mea și de riscurile asociate relatării despre cea mai mare revoltă a orașului-stat împotriva controlului tot mai strâns al Beijingului. Îmi făceam griji și pentru ghidul meu, rezident în Hong Kong cu statut de muncitor imigrant. Și totuși nici unul dintre noi nu putea ignora solemnitatea momentului, atrași inevitabil de amplele volte ale istoriei desfășurându-se chiar sub ochii noștri. În pornirea de a documenta cât mai bine revolta, mă grăbisem nesăbuit curând după sosirea mea în portul Hong Kong să cumpăr un obiectiv scump în speranța de a-mi mări rezoluția aparatului foto.

Armele din august

Aproape fix un an mai târziu, după calcule atente și pe fondul unei pandemii globale care i-a împotmolit pe adversarii ei occidentali și pe vecini, China a lăsat să cadă „sabia lui Damocles”, nu doar pentru e reprima protestele democratice, ci pentru a le eviscera. Doar o minoritate a acelor proteste a dus la violență sau a conținut revendicări privind independența deplină față de China. Parlamentul de formă al Chinei a aprobat fără problemă o draconică Lege a Securității Naționale, care a transformat normele privind „legea și ordinea” în instrumente de preschimbare a oricărei forme de dizidență în acte de terorism ori trădare.

„Legea este o «sabie a lui Damocles» atârnând deasupra acelor extrem de puțini infractori care periclitează grav securitatea națională”, a avertizat Zhang Xiaoming, directorul Biroului pentru Afacerile din Hong Kong și Macao al Chinei. „Legea va descuraja forțele străine care încearcă să intervină în afacerile din Hong Kong. Legea este un punct de cotitură pentru a așeza Hong Kong la loc pe traiectoria lui.” Curând a devenit clar că serviciile de securitate cele mai temute ale Chinei, Ministerul Securității Publice și Ministerul Securității de Stat, vor avea un rol direct în facilitarea reprimării protestelor democratice din Hong Kong.

Pentru a amortiza un colaps economic masiv al orașului-stat, conducătorii comuniști ai Chinei i-au recrutat nu numai pe magnații serviabili din Hong Kong, ci și pe giganții tehnologici ai Chinei susținuți de stat precum Alibaba, NetEase, JD.com și ByteDance, care au turnat miliarde în bursa din Hong Kong și și-au extins rapid prezența în centrul de afaceri al orașului și în zgârie-norii lui emblematici. Respinși de Occident din cauza suspiciunilor de securitate în privința investițiilor chineze, giganții tehnologici ai Chinei au astfel un motiv în plus de a-și întări controlul asupra peisajului financiar în curs de schimbare al Hong Kongului.

În ce le privește, autoritățile din Hong Kong, conștiente că-și pierd gradual autonomia, au început și ele să-și prezinte diferit orașul, drept principală „poartă spre China”. Curând a devenit clar că fie și în toiul pandemiei vor exista consecințe strategice, în contextul în care state occidentale, Japonia și Taiwan au început să-și intensifice acțiunile de susținere a exilaților din Hong Kong și a mișcării democratice asediate de acolo. În august administrația Trump impusese deja sancțiuni fără precedent, inclusiv împotriva șefei [executivului] din Hong Kong, Carrie Lam, acuzată de facilitarea suprimării drepturilor fundamentale ale locuitorilor orașului și de erodarea autonomiei promise acestuia.

Lovită, protejata Beijingului a contraatacat, susținând că „nu voi fi intimidată”, deși o așteaptă restricții tot mai mari asupra operațiunilor financiare personale. Acestea au venit pe lângă un decret executiv crucial din iulie, care a anulat privilegiile speciale ale Hong Kongului, mai ales în privința comerțului și investițiilor. „Hong Kong va fi tratat de acum la fel precum China continentală”, a declarat președintele Donald Trump. „Fără privilegii speciale, fără tratament economic special și fără exporturi de tehnologie delicată.” Peste noapte, elita politică a Hong Kongului a devenit paria pe plan internațional, în condițiile în care SUA luaseră în calcul inclusiv sancțiuni în masă contra milioanelor de membri ai Partidului Comunist Chinez.

Adevăratul egal

Deocamdată, China pare a fi câștigat o bătălie, reușindu-i inimaginabilul într-unul dintre cele mai importante centre economice ale planetei. Dar, după cum a descoperit și Stalin la numai câțiva ani după scandaloasa sa tentativă de la mijlocul anilor ’40 de a îngloba cu forța nordul Iranului în sfera sovietică, trădarea acordurilor în vigoare cu puterile occidentale poate duce la un conflict îndelungat, primejdios și auto-distructiv. Dacă tentativa sovietică de acaparare teritorială a provocat „Criza Iraniană” din 1946 și a transformat Iranul în creuzetul războiului rece, violarea fără scrupule de către China a înțelegerii cu Occidentul de a respecta autonomia Hong Kongului cel puțin cinci decenii marchează începutul formal al unei confruntări între superputeri chiar și mai îndelungate și mai litigioase.

După cum avertiza un fost inițiat al Partidului Comunist Chinez, Cai Xia, acțiunea unilaterală a Beijingului „forțează țările occidentale într-o confruntare cu noi”, iar dictatorul Xi Jinping „poartă o mare parte a vinei” pentru acest cataclism geopolitic. Însă la nivelul conducerii chineze se înrădăcinează tot mai adânc un sentiment triumfal. Și nici nu pot fi învinovățiți pentru un asemenea hybris, chiar dacă el ar însemna catastrofa pentru China și pentru întreaga lume pe termen lung. În primul rând, conducerea post-maoistă a Chinei a construit deliberat un sistem politic capabil să evite soarta Uniunii Sovietice.

După cum se spune că ar fi spus pe patul de moarte Deng Xiaoping, cea mi mare realizare a lui n-a fost deschiderea economică în sine, ci modul în care el a „rezistat tentației de a merge până la capăt și a deschide și viața politică unei democrații pluraliste”. Din perspectiva Beijingului, reformele politice ale lui Gorbaciov, anume glasnost și perestroika, au fost răspunzătoare de colapsul spectaculos al imperiului sovietic – de aici și reprimarea sângeroasă a Chinei în Piața Tiananmen și, în decursul deceniilor, dezvoltarea celui mai sofisticat regim de supraveghere a populației, care sfidează până și predicțiile lui George Orwell. Atât de impresionați sunt unii experți de progresul realizat de China în domeniul tehnologiilor de ultimă generație încât istoricul israelian Yuval Noah Harrari a postulat dominația autoritarismului digital în secolul 21, în contrast cu victoria decisivă a organizării spontane hayekiene [teorie a economistului austriac Friedrich August von Hayek – n.trad.] a Occidentului din secolul precedent.

Poate că adaptabilitatea comuniștilor chinezi n-ar trebui să fie o surpriză. După cum au arătat istorici precum Perry Anderson, dinamismul sistemic a fost un element central al revoluției comuniste din China, în moduri care au fost absente în cazul revoluției ruse. Tot de la cazul sovietic au învățat chinezii necesitatea asigurării unei baze economice solide prin calibrarea comerțului și liberalizarea investițiilor, lucru care a făcut din acest motor economic asiatic cea mai mare putere a lumii în materie de producție și comerț. În vreme ce sovieticii și-au falimentat economia tot mai sclerozată prin investiții militare nesustenabile, o Chină brutal de mercantilă a exploatat globalizarea condusă de SUA pentru a-și consolida fundamentele puterii, dezvoltându-și concomitent un complex militar-industrial indigen.

În consecință, după șapte decenii la putere, partidul comunist din China conduce o mare putere avansată și relativ prosperă, așa cum URSS nu a fost vreodată. Însă adoptarea capitalismului i-a creat și imense vulnerabilități structurale care se vor accentua pe măsura ce China își va intensifica războiul rece cu SUA. În plus, actuala pandemie nu a făcut decât să consolideze sentimentele anti-chinezești în întreaga lume. Cu toate acestea, se poate afirma retrospectiv că contestarea sovietică la adresa ordinii liberale internaționale nu a fost decât o simplă repetiție pentru provocarea cu care urma să se confrunte „lumea liberă” în secolul 21: o Chină renăscută și cel mai puternic și mai sofisticat imperiu autoritar din istoria umanității.

Articol de Richard Javad Heydarian (profesor de relații internaționale și științe politice la Universitatea De La Salle din Manila)

https://nationalinterest.org/print/feature/xi-jinpings-geopolitical-cataclysm-167424 

Sursa: Rador