„Întotdeauna încercăm să pricepem prezentul căutând în trecut. Nu cu mult timp în urmă, comentariile la modă în privința rivalității SUA-China invocau un înțelept al Greciei antice. Istoricul atenian Tucidide a prezis conflictul inevitabil între un hegemon consacrat și o putere în ascensiune. În prezent, analogia preferată în privința confruntării sino-americane este lupta Occidentului contra comunismului sovietic. Oricât de potrivită ar părea, această analogie mai degrabă încurcă decât lămurește.

Cel mai tare bate în toba războiului rece administrația americană a președintelui Donald Trump. Și e ușor de înțeles de ce. Dl Trump crede că atitudinea sa belicoasă față de Beijing se va măsura în voturi câștigate la alegerile prezidențiale din noiembrie. Deși nu cu mult timp în urmă se lăuda că a încheiat un acord comercial cu președintele chinez Xi Jinping. Acum, când condamnă Beijingul pe toate fronturile, Casa Albă a lui Trump vrea să-i ralieze cauzei pe aliații Americii. Și cum ar putea fi realizat mai bine un astfel de lucru altfel decât făcând comparație cu determinarea Vestului de a înfrânge comunismul sovietic. Analogia aceasta ignoră istoria în aceeași măsură în care ignoră și actuala situație geopolitică.

Ignoranța fără pereche a administrației americane a fost etalată săptămâna trecută într-un discurs al lui Mike Pompeo, secretarul de stat, prin care el intenționa să stabilească criteriile unui front occidental unit împotriva Beijingului. Cu alocuțiunea sa despre „China comunistă și viitorul Lumii Libere” [„Lumea Liberă” se autointitula blocul vestic în cursul Războiului Rece, deși includea și dictaturi – n.trad.], dl Pompeo a prefațat aniversarea de anul viitor a 50 de ani de la faimoasa „deschidere” față de China a președintelui Richard Nixon.

Poate imaginându-și că este un George Kennan [arhitect principal al strategiei americane în Războiul Rece – n.trad.] al vremurilor noastre, dl Pompeo a declarat că „protejarea libertăților noastre de Partidul Comunist Chinez este misiunea timpurilor noastre”. Kennan, evident, a fost diplomatul american care a stabilit cadrul de lucru pentru strategia de „containment” [îngrădire] a URSS adoptată de SUA în Războiul Rece. A reieșit limpede din discursul dlui Pompeo că el nici nu a citit celebra „Telegramă lungă” trimisă de Kennan de la Moscova, nici nu a aruncat vreo privire pe documentele odinioară secrete care stabileau scopul deschiderii lui Nixon față de China din 1971.

Premiza dlui Pompeo era că obiectivul lui Nixon a fost să aducă China lui Mao în tabăra democratică occidentală. Plecând de aici, a afirmat el, a venit vremea ca toată lumea să admită că acea strategie de „deschidere” a eșuat.

Dar stenogramele negocierilor dintre trimisul lui Nixon, Henry Kissinger, și premierul chinez de la acea dată, Zhou Enlai, spun o altă poveste. Kissinger era întruchiparea realismului și disprețuia ideea că valorilor li s-ar putea permite să se pună în calea diplomației realiste. El nu a făcut nimic pentru a presa în favoarea cauzei libertății. Scopul lui, clar și simplu, era să izoleze Moscova.

Analogia între ambițiile Chinei dlui Xi și cele ale URSS e la fel de înșelătoare. Războiul Rece a fost o luptă între două sisteme aflate în competiție. Rivalitatea sino-americană de azi este o competiție între două state.

Regimul chinez are ambiții mari. Vrea să împingă SUA afară din vestul Pacificului și să-și impună propria hegemonie în estul Asiei. Iar pe termen lung, este o evaluare rezonabilă să afirmi că urmărește să substituie SUA în calitate de cel mai puternic stat din lume. Dar, pentru a împrumuta din analiza lui Kennan cu privire la obiectivele sovietice, Beijingul nu urmărește să înfrângă capitalismul peste tot în lume.

Moscova propunea lumii un mod alternativ de orânduire a societății. Avea simpatizanți, aliați și agenți în cadrul unor partide deja consacrate de prin toată lumea. Era o competiție căreia nu-i putea supraviețui decât o singură tabără. Or, Beijingul gândește în termeni de „sfere de influență”. Dl Xi nu anticipează ceea ce dl Pompeo numește „hegemonia globală a comunismului chinez”.

Nu vreau să neg evidenta ciocnire a ideologiilor. În această privință însă, strigătul dlui Pompeo de ridicare la luptă pentru libertate nu prea e ajutat de frecventele aplauze publice ale dlui Trump pentru niște regimuri autocrate dezagreabile, inclusiv pentru cel al dlui Xi. După cum a relatat fostul lui consilier pentru securitate națională John Bolton, președintele i-a oferit dlui Xi sprijinul său personal în favoarea reprimării brutale a uigurilor musulmani din provincia Xinjiang. 

Represiunea internă a Partidului Comunist este într-adevăr pe potriva unei politici externe tot mai agresive: detașarea armatei în Marea Chinei de Sud, sancțiuni economice contra guvernelor care îndrăznesc să-l critice și un amestec urât de coerciție și amenințări pentru țările în curs de dezvoltare. Însă poziția lui este cea a unei mari puteri de secol 19 mai degrabă decât a URSS-ului de secol 20. În plus, el știe că pretențiile sale trebuie gestionate prudent, în contextul interdependenței economice cu Occidentul. Sovieticii credeau că pot zdrobi capitalismul. Dar China depinde de capitalism.

Cu siguranță, America și aliații ei ar trebui să denunțe abuzurile împotriva drepturilor omului și să traseze limite palpabile în fața comportamentului agresiv al Chinei – și să fie pregătiți să-și apere valorile și interesele atunci când stabilesc cadrul de lucru al relației lor cu China.

Pe de altă parte, domnii Trump și Pompeo par să n-aibă habar despre cel mai important sfat dat de Kennan în telegrama sa de la Moscova. Oricât de vital ar fi fost ca Vestul să oprească orice avans sovietic, răspunsul nu era provocarea sau războiul, ci asigurarea „sănătății și vigorii propriei noastre societăți”.

Ultima propoziție a lui Kennan sună ca și cum ar fi fost scrisă special pentru dl Trump: „Cel mai mare pericol care ne-ar putea lovi în vreme ce luptăm cu această problemă a comunismului sovietic este acela ca noi să ajungem să permitem să devenim precum aceia cu care luptăm”, notează Financial Times.