Băiețelul minunat nu este nimeni altul decât viitorul domnitor Ștefan cel Mare și Sfânt, despre care frumos se povestește în istoria neamului nostru românesc. 

El este voievodul la a cărui botez s-a arătat Arhanghelul deasupra cristelniței cu o sabie în mână pe tot timpul săvârșirii Sfintelor taine, parcă prevestind destinul ales pe care urma să îl aibă marele voievod în rândul moldovenilor. 

Alături de Mihai Viteazul și Vlad Țepes, voievodul este considerat unul din cei mai popularu conducători din istoria românilor. A purtat zeci de bătălii pentru apărarea Moldovei și a întregii creștinătăți, având o domnie îndelungată și răsunătoare în istorie. 47 de ani a stat Ștefan cel Mare pe scaunul Moldovei, aducând prin prezența și acțiunile sale, Rost de schimbare pe numeroase planuri.

A iubit și a înțeles menirea sa în aceasta lume așa cum numai un om care crede total poate să o facă!  Multe legende populare există în jurul personalității sale, dar toate ne exprimă aceeași idee nezdruncinată: Ștefan cel Mare s-a născut pentru o viață deloc obișnuită, pentru o domnie ieșită din tipare. S-a născut mărturisitor și aprig apărător al neamului nostru și nu în ultimul rând, al întregii creștinătăți. Nu întâmplător spune președintele Academiei Române, domnul Ioan Aurel Pop, faptul că ” Ștefan a fost cel mai important domn român din Evul Mediu, a stat în fruntea țării aproape o jumătate de secol și a dat nume și conținut unei epoci, precum regina Elisabeta I în istoria Angliei sau Cazimir al IV-lea în istoria Poloniei. Poporul l-a numit <<mare și sfânt>>, l-a slăvit ca pe un erou și l-a imaginat mereu, peste veacuri, cu crucea într-o mână și cu sabia în alta.” 

Voievodul Ștefan a fost iubit de români încă dintru început. El nu a impus forțat această dragoste împletită cu respect, ci a izvorât sincer din inimile moldovenilor, într-un firesc absolut față de un conducător autentic cu frică de Dumnezeu. Fiindcă un adevărat luptător care stă la cârma unei țări, indiferent cât  de mare sau mică ar fi aceasta, nu are nevoie de afirmare. Să fii lider este o chemare pe care o însămânțează Dumnezeu în anumite persoane alese, iar cel ce își descoperă chemarea și știe cine este, nu are nevoie să o mai spună în cuvinte. Faptele sunt grăitoare, iar poporul simte și îl recunoaște pe acela care trebuie să îi reprezinte. Conducătorul adevărat ascunde în inima sa o smerenie aparte, înconjurată de un simț nobil al demnității. Întocmai cum spune Hristos în Evanghelie, cel mai mare se pune în slujba tuturor, fără a-și crea un cult al personalității, fără a dori să fie admirat și adorat de ceilalți. În capcana aceasta au căzut unii lideri care au marcat omenirea în sens extrem de negativ de-a lungul timpului. Exemplele sunt numeroase, însă ne vom concentra acum pe personalitatea lui Ștefan cel Mare, voievodul care e descris în conștiința populară astfel: „Deşi era mic la stat, dar era iute amarnic, încât se bătea cu treizeci de oameni deodată, fără să se teamă c-a fi bătut. Ştefan cel Mare şi Sfânt zice că nu era mare la statură, ci om mărunţel, da-i vorba că era mare-n cap, unii spun că era de şapte palme-n frunte; mare la minte şi cu chibzuială; era mare în sfat şi în fapte, cum n-a mai fost altul ca el şi… poate n-a mai fi v- odată”. 

Multe s-au scris despre viața marelui voievod al Moldovei, a cărui curaj a ajuns cunoscut în întreaga lume medievală, fiindcă Domnul l-a ocrotit întotdeauna și astfel a reușit cu o oaste mică să devină un apărător principal al Ortodoxiei. Țările românești erau într-adevăr porți ale Creștinătății, ținând piept mulțimii păgâne care doreau expansiunea civilizației lor. 

O întâmplare frumoasă din folclor descrie o faptă demnă de luat în seamă a voievodului aflat la bătrânețe. Luând sabia sa în mână, se adresase oamenilor săi astfel: ” Vedeți sabia asta? Cu ea am luptat eu 47 de ani și mai bine. Dușmanii din toate marginile vor năzui să cuprindă pământul nostru bogat și frumos. Ci tot sabia asta sfântă va trebui să-l apere. Că dacă va putrezi mâna care a purtat-o, sabia în vecii vecilor nu va putrezi; precum în vecii vecilor pănântul acesta al Românilor are să fie. ” 

După puțin timp, Ștefan izbi sabia în podeaua pe care se afla și patul său de moarte. Atât de bine o înfipse încât nu se mai vedea decât mânerul ei afară: 

” În numele Sfintei Troițe. Aici să rămână. Iar în vremuri de cumpănă, când vreun dușman va dori să ceară stăpânire peste neamul și pământul acesta, voi și urmașii voștri așa să-i spuneți: << Dacă vrei să stăpânești neamul și pământul acesta, încearcă și scoate sabia pe care Ștefan-Vodă, părintele nostru, a înfipt-o aci.”

Legenda spune că nimeni nu a reușit să scoată sabia, iar ea a rămas acolo până când s-au dărâmat zidurile, arătând încă o dată că neamul românesc trebuie să fie și să dăinuiască în lume până la final! 

Înzestrat cu multe calități, fiind un mare om de stat, diplomat și conducător militar de excepție, Ștefan Vodă a reușit să aducă Moldova într-un apogeu al dezvoltării sale, marcat de prosperitate și echilibru pe toate planurile. 

Devenit un simbol al istoriei românilor și un sfânt cinstit de credincioși pentru credința sa puternică pe care a reușit să o mențină vie în viața sa și a Moldovei, Ștefan cel Mare întruchipiază o pildă vie. Un glas din umbră care ne cheamă spre trezire și luare aminte, un glas care ne întreabă conștiințele: Unde sunteţi? De ce ați adormit?