Marius Niculescu. sursa: evz
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Există popoare care își apără istoria chiar și atunci când istoria nu le mai aparține politic și există popoare care, de teamă să nu deranjeze pe cineva, ajung să-și scoată singure istoria din vocabular. Românii fac parte, din nefericire, din a doua categorie.
Ascultați televiziunile, citiți ziarele, priviți la politicienii, miniștrii, parlamentarii, diplomații și armata de comentatori, „părerologi”, politologi (specialiști în politologie) și generali în rezervă care ocupă studiourile de dimineața până noaptea.
Veți auzi de sute de ori „Republica Moldova”, „cetățenii Republicii Moldova”, „relațiile cu Republica Moldova”, „sprijinul acordat Republicii Moldova”, „integrarea europeană a Republicii Moldova”. Foarte bine.
Republica Moldova este numele oficial al statului independent și nimeni serios nu propune – acum – desființarea acestei denumiri din limbajul diplomatic sau juridic.
Dar încercați să rostiți cuvântul Basarabia – și, deodată, se lasă liniștea. Parcă am fi rostit numele unei boli rușinoase, un cuvânt obscen, incompatibil cu diplomația, integrarea europeană și bunele maniere ale unei Românii care pare uneori hotărâtă să nu supere pe nimeni, cu excepția propriei istorii. Și aici începe problema, pentru că, în timp ce Republica Moldova este un stat, Basarabia este o memorie.
Republica Moldova are constituție, guvern, parlament, președinte, ambasade și frontiere internațional recunoscute. Basarabia poartă peste două sute de ani de istorie românească frântă, ocupații, deportări, rusificare, Unire, război, familii despărțite de Prut și generații care au continuat să vorbească românește după ce imperiile le-au explicat că ar trebui să uite cine sunt.
Cele două noțiuni nu sunt identice și tocmai de aceea avem nevoie de amândouă. Basarabia istorică era mai întinsă decât actuala Republică Moldova: cea mai mare parte a provinciei istorice se găsește astăzi în Republica Moldova, dar nordul și sudul Basarabiei se află în Ucraina.
Aceste lucruri nu dispar dacă schimbăm vocabularul, pentru că istoria nu poate fi abrogată printr-un comunicat de presă.
Ce ar face maghiarii?
Există un exercițiu foarte simplu pe care îl recomand politicienilor români ori de câte ori îi cuprinde frica de propriul trecut: ce ar face oficialii maghiari în locul lor? Nu ce ar declara într-o conferință de presă sau într-un cadru diplomatic, unde, firește, ar folosi denumirile oficiale ale statelor, ci cum și-ar păstra memoria, terminologia istorică, numele regiunilor și legătura culturală cu comunitățile aflate dincolo de frontierele Ungariei.
Răspunsul îl avem sub ochi: maghiarii spun fără nicio reținere Kárpátalja – Transcarpatia – și Felvidék – termenul istoric maghiar pentru partea nordică a fostului Regat al Ungariei, aflată astăzi în principal în Slovacia.
Iar asemenea denumiri nu trăiesc numai în birturi, în cântece patriotice ori în grupuri nostalgice de pe internet; ele apar inclusiv în discursul public și în comunicarea legată de politica Budapestei față de comunitățile maghiare din afara frontierelor. Cu alte cuvinte, pentru a recunoaște frontierele prezentului, maghiarii nu consideră că trebuie să șteargă vocabularul trecutului. Asta înseamnă să ai memorie fără să falsifici prezentul.
Noi, românii, am inventat însă ceva mult mai sofisticat: am ajuns să credem că respectarea frontierelor actuale presupune amputarea vocabularului istoric. În Ungaria se poate spune Felvidék sau Kárpátalja fără ca acest lucru să însemne, prin el însuși, contestarea frontierelor actuale; în România, rostești Basarabia și imediat se găsește câte un specialist cu doctorat și masterat care își drege glasul și ne explică solemn că „trebuie să fim atenți la sensibilități”.
Prutul n-a despărțit două civilizații
Regiunile istorice și statele contemporane sunt două categorii diferite, iar o societate matură intelectual este capabilă să le țină simultan în minte. Numai la români pare să fi apărut această stranie teorie potrivit căreia memoria devine periculoasă dacă este pronunțată cu voce tare.
Cuvântul Basarabia spune ceva ce formula administrativă „Republica Moldova” nu poate spune și nici nu are obligația să spună: că între Iași și Chișinău nu se întâlnesc două civilizații care au făcut cunoștință după 1991, ci există o istorie comună mult mai veche.
Cea mai mare parte a teritoriului dintre Prut și Nistru a făcut parte din Principatul Moldovei înainte ca partea răsăriteană a acestuia să fie anexată de Imperiul Rus în 1812.
Nu România a inventat asta, nu vreun partid naționalist de la București și nici vreun jurnalist „suveranist”. Aceasta este istorie, iar istoria are încăpățânarea neplăcută de a exista și atunci când politicienii români preferă să nu vorbească despre ea.
Republica Moldova și-a proclamat independența în 1991, dar istoria pământului dintre Prut și Nistru nu începe în 1991; aici se află poate cea mai mare eroare de perspectivă.
Dacă un tânăr român ar asculta numai discursul public actual, ar putea ajunge să creadă că undeva, dincolo de Prut, există dintotdeauna o țară numită Republica Moldova, cu o istorie complet separată de cea a României, ai cărei locuitori vorbesc românește printr-o curioasă coincidență lingvistică. Exact acest lucru ar fi trebuit să-l împiedice școala, presa și clasa politică – nu prin propagandă, ci prin istorie.
Aceasta este realitatea pe care nu trebuie nici s-o cosmetizăm, nici s-o transformăm într-o revendicare teritorială, dar nici s-o amputăm din memoria românilor pentru comoditatea prezentului. Pentru că între revendicare și memorie există o diferență uriașă, pe care popoarele sigure pe identitatea lor o înțeleg foarte bine.
Problema nu este că Ministerul Afacerilor Externe folosește într-un tratat denumirea „Republica Moldova”; ar fi absurd să-i cerem altceva.
Problema începe atunci când aceeași terminologie administrativă invadează totul: istoria, cultura, televiziunea, presa, școala, internetul, comemorările și discursul identitar, până când Basarabia dispare din vocabular și rămâne numai Republica Moldova.
Este ca și cum despre Transilvania am vorbi exclusiv prin formule administrative precum „o regiune a României”, pentru ca nu cumva cuvântul Transilvania să trezească amintiri istorice, sau ca și cum am elimina Bucovina din vocabular fiindcă teritoriul ei istoric este astăzi împărțit între România și Ucraina. Ar fi ridicol. Nicio națiune serioasă nu funcționează astfel.
Geografia politică se schimbă, dar geografia memoriei rămâne și tocmai de aceea popoarele dau nume lucrurilor: pentru ca ele să nu dispară odată cu frontierele.
Românii au multe lucruri de reproșat politicii Ungariei de-a lungul istoriei și există suficiente momente în relațiile româno-maghiare asupra cărora probabil nu vom cădea niciodată de acord. Dar tocmai de aceea ar trebui să avem luciditatea de a recunoaște un lucru pe care maghiarii îl fac mult mai bine decât noi: își cultivă memoria.
Noi, în schimb, pentru a demonstra că suntem europeni, am ajuns uneori să ne comportăm de parcă Europa ne-ar cere amnezie. Dar Europa nu ne cere așa ceva; ne-o cerem singuri: din provincialism, din teamă, din reflexul straniu al unei părți a elitelor românești, care consideră că orice afirmare a continuității istorice românești trebuie însoțită imediat de zece precizări, două scuze și un seminar despre pericolele naționalismului.
A spune Basarabia nu înseamnă a cere tancurilor să treacă Prutul. Înseamnă a refuza ca Prutul să treacă prin memoria noastră ca popor.
Un popor care își abandonează cuvintele
Confucius (551 î.Hr. – 479 î.Hr.), una dintre marile personalități fondatoare ale culturii chineze, a acordat limbajului un loc esențial în buna guvernare. Este celebra idee a „rectificării numelor”: dacă numele nu corespund realității, cuvintele își pierd sensul, iar când cuvintele își pierd sensul, ordinea însăși începe să se destrame. Întrebat ce ar face mai întâi dacă i s-ar încredința guvernarea unui stat, Confucius a răspuns că ar începe prin îndreptarea numelor; cu alte cuvinte, înainte de a guverna lucrurile, trebuie să știi cum le numești.
Imperiile au înțeles dintotdeauna importanța numelor. Cucerești un teritoriu, îi schimbi administrația, apoi limba, manualele și, în cele din urmă, numele; după câteva generații, oamenii pot ajunge să creadă că ceea ce există acum a existat dintotdeauna.
Tocmai de aceea cuvintele sunt importante, iar Basarabia este unul dintre aceste cuvinte.
În el se află 1812, 1918 și 1940; în el se află deportările, familiile despărțite de Prut, limba română supraviețuind uriașului experiment sovietic de construire a unei identități moldovenești distincte, Podurile de Flori, cimitirele, rudele rămase pe celălalt mal – în el se află o parte din noi. Și atunci apare întrebarea: de ce ne grăbim tocmai noi să renunțăm la acest cuvânt?
Moscova ar fi avut toate motivele să dorească dispariția lui din memoria românească. Uniunea Sovietică le-a avut. Dar Bucureștiul? Ce motiv are Bucureștiul? Într-un tratat, într-o ambasadă, într-un acord bilateral sau într-o știre despre instituțiile statului de la Chișinău, formula firească este „Republica Moldova”.
Dar când vorbim despre istorie, identitate, cultură, limba română, 1812, 1918, ocupația sovietică, deportări, relația dintre cele două maluri ale Prutului, literatura română de la Chișinău sau memoria comună, refuzul obsesiv al cuvântului Basarabia nu mai este precizie diplomatică – este sărăcie intelectuală.
Iar uneori devine lașitate.
Experimentul jurnaliștilor români
Există însă și o explicație mai simplă și, poate, mai tristă. O bună parte dintre cei care populează astăzi redacțiile sunt tineri care au intrat în presă cunoscând tehnologia, rețelele sociale și vocabularul obligatoriu al prezentului, dar având uneori o cultură istorică surprinzător de superficială.
Pentru ei, Basarabia riscă să nu mai fie un teritoriu smuls României prin ultimatumul sovietic din 1940, cu o istorie, o memorie și o tragedie românească, ci pur și simplu o denumire veche, eventual suspectă, pe care au întâlnit-o fugitiv prin manuale. Iar când nu cunoști istoria, începi foarte ușor să confunzi memoria cu nostalgia, identitatea cu naționalismul și folosirea unui nume istoric cu revendicarea unui teritoriu.
Propun jurnaliștilor români un experiment. Mergeți la Budapesta și spuneți-le colegilor maghiari că, pentru a fi moderni și europeni, ar trebui să renunțe la cuvintele Kárpátalja și Felvidék și să folosească exclusiv terminologia administrativă actuală a Ucrainei și Slovaciei.
Explicați-le că aceste denumiri istorice sunt depășite, că pot deranja, că trecutul trebuie lăsat trecutului; spuneți-le că Europa viitorului nu mai are nevoie de asemenea vocabular sentimental. După ce vor termina de râs – dacă nu vor muri de râs –, poate ne vor explica și nouă ceva.
Un popor poate accepta frontierele actuale fără să-și arunce istoria la gunoi, poate respecta statul vecin fără să-și mutileze memoria, poate fi european fără să devină amnezic și poate rosti numele unui ținut istoric fără ca prin aceasta să revendice un centimetru din teritoriul altui stat. Maghiarii au înțeles asta. Polonezii au înțeles-o, grecii au înțeles-o, iar atâtea popoare europene au înțeles-o.
Numai noi mai avem obiceiul să ne apropiem de propria istorie ca de un obiect suspect găsit într-un aeroport.
Spuneți-i Basarabia!
Poate că a venit vremea ca distinșii politicieni români să redescopere un lucru extrem de simplu: că nu fiecare propoziție trebuie redactată de parcă urmează să fie verificată de un funcționar diplomatic, iar jurnaliștii ar trebui să-și amintească faptul că meseria lor nu constă numai în reproducerea terminologiei agențiilor de presă și că există momente când trebuie să spui Republica Moldova și momente când trebuie să spui Basarabia.
Un președinte al Republicii Moldova. Un guvern al Republicii Moldova. Alegeri în Republica Moldova. Un acord între România și Republica Moldova. Perfect.
Dar ocupația sovietică a Basarabiei. Unirea Basarabiei. Românii din Basarabia. Cultura românească din Basarabia. Suferința Basarabiei. Deportările din Basarabia. Limba română din Basarabia. Memoria Basarabiei.
Pentru că altfel ajungem la absurdul în care ne respectăm atât de mult vecinul, încât încetăm să ne mai respectăm strămoșii. Iar dacă cineva ne va întreba de ce insistăm asupra unui cuvânt vechi de două secole, răspunsul este simplu: pentru că popoarele care renunță la cuvintele prin care și-au numit istoria ajung, mai devreme sau mai târziu, să renunțe și la istoria însăși.
Maghiarii n-ar face-o; și poate că, măcar o dată, în loc să ne indignăm de patriotismul lor, ar trebui să învățăm ceva din el și să încetăm să ne mai fie rușine de memoria noastră.
Republica Moldova este numele unui stat. Basarabia este numele unei părți din istoria românească. Statele se nasc, frontierele se schimbă, construcțiile politice se transformă. Memoria unui popor însă nu are voie să primească termen de expirare.
De aceea, când istoria o cere, spuneți-i pe nume.
Spuneți-i Basarabia!
Și primii care trebuie s-o spună sunt politicienii României. Pentru că există momente în viața unei națiuni când politica nu trebuie să urmeze cuvintele oamenilor, ci să aibă curajul de a le rosti prima; iar dacă Bucureștiul va începe din nou să spună Basarabia, într-o zi o va spune din nou, firesc, o țară întreagă.
Recomandările noastre
