Ieri seară, la Denie, s-a evocat pilda smochinului neroditor. În ceea ce mă privește, prefer versiunea din Evanghelia lui Marcu, pentru că episodul în care Iisus blesteamă smochinul ne este povestit în împletire cu cel în care alungă pe mercantili din templu.
Evanghelistul Marcu a fost nu doar primul în ordine cronologică, dar și cel mai înzestrar în privința meșteșugului epic, după părerea mea. Opțiunea de a împleti firele narative ale celor două episoade cristice nu doar că adaugă un plus de calitate literară, ci îndeamnă, subtil, și la privirea acestora într-o perspectivă unică, ceea ce conduce la o înțelegere anume.
Marcu ne se spune că, de dimineață, Iisus a plecat din Betania cu cei doisprezece. Îi era foame. S-a apropiat de un smochin plin de frunze ( adică un smochin care, de departe, dădea semne de rod), dar a văzut că nu poartă fructe pentru că, precizează Marcu, nu era timpul smochinelor. Atunci, Iisus a zis smochinului: „De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănînce”. Au intrat în Ierusalim, au mers la templu și acolo Iisus „a început să dea afară pe cei ce vindeau și pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vînzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Și nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu.” Le-a reproșat acestora că au transformat casa de rugăciune, Casa Lui, în peșteră de tîlhari. Cu acest episod consumat, a sporit teama „arhiereilor și cărturarilor” față de El, a sporit dorința lor „să-L piardă”, pentru că „toată mulțimea era uimită de învățătura Lui”. Seara, Iisus a ieșit din Ierusalim însoțit de anturajul Său și, revenind a doua zi, ucenicii au văzut că smochinul cu care vorbise Domnul în dimineața precedentă se uscase din rădăcini. Petru I-a atras atenția, uimit. Iisus a răspuns: „Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice. De aceea vă zic vouă, toate cîte cereți, rugîndu-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea. Iar cînd stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșelile voastre. Că de nu iertați voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greșelile voastre”.
Blestemarea smochinului și episodul din templu ne vorbesc despre o zi în care Iisus a fost furios. Niciodată pînă la răstignire nu va mai fi așa și niciodată înainte nu a fost așa. Rapid, ar fi două explicații, ambele cu bătaie lungă. Prima, că Iisus a trebuit să fie pentru o dată furios ca să ne indice că Dumnezeul Noului Testament, blînd, iertător, iubitor și bun, este același cu Dumnezeul Vechiului Testament, neiertător și revanșard, pedepsitor de păcate. Odată cu întruparea, Dumnezeu nu și-a pierdut nimic din capacitățile punitive, chiar dacă a venit între noi, pentru a ne salva. În plus, dacă aceste două episoade nu ar fi existat, ar fi existat pericolul real de distorsionare a învățăturii. S-ar fi putut crede că iertarea lui Dumnezeu este necondiționată și infinită, așa că e liber la păcat pentru că oricum, la Judecată, Dumnezeu e bun, atotiubitor și iartă. Exista riscul ca noi, în puținătatea minților noastre, să întelegem că Dumnezeu și-a schimbat strategia în raport cu noi și că, trimițînduși Fiul pe care ne-a îngăduit să-L batjocorim, să-L torturăm și să-L ucidem. Să credem, așadar, că după ce a fost necruțător în vremea Profeților, a devenit cu totul îngăduitor în vremea Fiului Său. Iar oamenii, știindu-le firea, așa s-ar fi grăbit să înțeleagă creștinismul și ar fi trăit veseli în păcat - gata, s-a dat drumul la păcate, și dă-i viață! Blestemul smochinului și alungarea banilor din templu ne arată că creștinismul nu este o blegeală anemică și etern surîzătoare, că dragostea Lui pentru noi nu este un infinit cec în alb prin care se convertește, automat, orice păcat în iertare. Iisus vorbește despre importanța extraordinară a iertării, dar după ce face curățenie în templu. Nu e firesc să lași răul să se perpetueze și să-i ierți pe cei care îl produc. E firesc să oprești răul, uneori nu-l poți oprei altfel decît pedepsind, și apoi să-i ierți.
Ne puteți urmări și pe Google News
Pe de altă parte, îmi place să văd în aceste episoade și altceva: manifestarea laturii umane a lui Dumnezeu întrupat. Cine nu simte o frustrare cînd are nevoie de ceva (smochine cînd îi e foame) și cel de la care se așteaptă să îi satisfacă nevoia în mod normal (smochinul) nu o face? Evident, mențiunea evanghelistului că nu era sezonul smochinelor este esențială. Iisus nu are ceva cu smochinul ca atare (există idioți care interpretează acest episod ca pe o agresiune a lui Iisus împotriva naturii și a ritmurilor ei!), ci are de transmis un mesaj. Este o parabolă care s-ar putea exprima într-un enunț cu reciprocă la fel de adevărată: dacă nu rodești pentru El, nu poți rodi pentru nimeni altcineva, dar și dacă rodești cu adevărat pentru cineva, este un rod și pentru El. Mai departe, răspunzînd direct uimirii lui Petru: „Învățătorule, iată smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat”, Iisus a abordat din nou, frontal, tema credinței și a încrederii – spun „tema” și nu ”„temele” pentru că credința și încrederea sînt, de fapt, unul și același lucru. Faptul că oamenii le simt separat este o aberație sufletească. În mod normal, nu poți să fii și credincios și suspicios în același timp. În mod anormal, noi credem că putem. Isus ne îndeamnă să avem încredere cînd ne rugăm, căci credința împlinește ceea ce aparența spune că e imposibil. Vorbele „toate cîte cereți rugîndu-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea” au o forță spectaculoasă. Ele răstoarnă lumea, pur și simplu. Aceste vorbe consacră forța colosală a omului precum și mijloacele prin care această forță poate lucra: rugăciunea în credință. Iisus vorbește, de asemenea, despre puterea colosală a vorbei susținută de credință, despre cuvîntul care generează realitate, care zidește, care întemeiază. Dimpotrivă, cuvîntul născut din dubiu, ca și cuvîntele- degeaba (cum sînt cele mai multe dintre cuvintele pe care le rostim zilnic), subminează, distrug sau, în cel mai bun caz, sînt complet inutile.
În zilele din urmă, gîndindu-mă la această pildă a smochinului blestemat (poate cea mai încifrată dintre toate pildele cristice!), am ajuns la o concluzie tulbărătoare. Nu cumva, cu vorbele Lui, Mîntuitorul își cere iertare pentru blestemul smochinului? Mai citiți o dată Marcu 11; 12-26, dar mai ales verstele 21 - 26. Nu simțiți acolo o apologie a iertării, care este, de fapt, o minunată cerere de iertare? Cu altă ocazie voi spune ceva despre cea mai tainică și complexă provocare pe care Dumnezeu ne-o aruncă: aceea că El este smerit în fața noastră. El este nelimitat de puternic, El ne dă viața, El ne-o ia, El nu pierde nici o ocazie să ne arate cît sîntem de penbili, slabi și caraghioși cu toate pretențiile noastre de a conduce, de a știi, de a schimba.Și totuși, El se smerește în fața omuleților care sîntem. Sună paradoxal, pentru că noi înțelegem că smerenia e un fel de slugăreală umilă, dar nu este deloc așa… Pînă atunci, Paște cu bine!
Recomandările noastre
