Declarațiile de avere ale liderilor sindicali nu impresionează atât prin nivelul veniturilor salariale, cât prin legăturile subterane care se întrevăd. Liderul Federației Sindicatelor Gaz România, Eugen Luha, este exemplar: ia vreo 15.000 de euro pe lună de la EON AG Dusseldorf, firma mamă a companiei unde lucrează o mare parte din sindicaliștii săi. Este evident că aceasta este o formă legală de a-i închide gura lui Luha. Nu este singurul conflict de interese evident. Soția lui Vasile Marica, cel care ar trebui să apere angajații Ministerului de Finanțe, a fost promovată directoare în acest minister. Soția lui Marius Nistor, șeful unei federații din învățământ, este directoarea unui colegiu tehnic din București.

Alți lideri sindicali s-au folosit de pozițiile lor ca de o trambulină în politică. A început cu Miron Mitrea și Victor Ciorbea și a continuat cu Lucian Croitoru, un sindicalist din Educație care acum a ajuns senator PSD, după ce a fost folosit și de PDL.

În sfârșit, mai avem tagma liderilor sindicali care au ajuns la pușcărie. Sunt două exemple notorii, Marius Petcu, fost mare apărător al cadrelor medicale, și Liviu Luca, asociatul lui Sorin Ovidiu Vîntu, condamnat pentru devalizarea Petromservice.

Aceștia sunt liderii de sindicat din România. Niște oameni cu averi impresionante, băgați până peste gât în aceeași mlaștină cu politicieni și afaceriști dubioși. În Statele Unite, în vremurile de glorie ale lui Jimmy Hoffa, liderii de sindicat omorau oameni. În România, se duc la televiziunea vreunui mogul și îi linșează mediatic pe cei care-i deranjează.

România are nevoie de un lider puternic, de anvergura lui Margaret Thatcher, care să taie de la rădăcină acest rău. Ar merita citit atent cum s-au pregătit conservatorii britanici, încă din momentul în care erau în opoziție, la sfârșitul anilor ’70, de confruntarea cu sindicatele din industria minieră, o industrie naționalizată în 1947, puternic subvenționată și cu un impact negativ asupra finanțelor țării. Thatcher a supraviețuit unei greve de un an, la care au participat circa 140.000 de persoane, în timp ce guverne anterioare s-au prăbușit după confruntarea cu minerii. Ce vreau să arăt este că un lider politic puternic poate câștiga o bătălie cu sindicatele. Legislația ar trebui schimbată astfel încât să știm clar, iar datele să fie publice, pe cine reprezintă acești lideri sindicali. Ar trebui să avem reguli clare de alegere a funcțiilor de conducere, eu personal nu cred că personaje precum Luha sau Bărăscu, șeful Sanitas, ar câștiga un scrutin cinstit și deschis. Și în ziua de azi este în vigoare reglementarea prin care cotizația cadrelor didactice către sindicat este reținută automat. Daniel Funeriu a eliminat-o, Liviu Pop a reintrodus prevederea, iar guvernul Cioloș pare să fi uitat de ea.

Marea miză a unei confruntări cu sindicatele este reformarea aparatului de stat. În Educație, elevii sunt suprasolicitați de nenumărate ore inutile pentru că sindicatele blochează o schimbare care ar putea duce la concedieri. Aparatul birocratic este anchilozat de politruci care habar nu au să folosească un computer, pentru că legea funcționarului public le conferă inamovibilitate, de facto. Sistemul care- i obligă pe contribuabili să se aplece în fața ghișeului este menținut de astfel de personaje. Legea funcționarului public trebuie să ofere posibilitatea ca incompetenții să fie dați afară rapid, nu după proceduri care țin ani întregi. Uitați-vă prin ce trece guvernul Cioloș: înalții funcționari instalați de Ponta prin ministere îi râd în nas. Înțeleg că acest Executiv nu are susținere politică, iar PSD este tot mai ofensiv, dar nicio schimbare nu va putea fi făcută în România fără o reformă a legislației sindicale și o deschidere a pieței muncii în sectorul bugetar.