Sfântul Cuvios Martinian s-a retras la 18 ani într- o peșteră. A trăit acolo 25 de ani, primind darul facerii de minuni.

Auzind despre viața duhovnicească a ascetului, Zoe, o femeie desfrânată, a dorit să-l ducă în ispită. Îmbrăcată în haine sărăcăcioase (dar avându-le pe cele frumoase în traistă), ea a venit la el, spunându-i că s-a rătăcit.

Din milă, cuviosul a primit-o. Dimineaţă, când s-a trezit, femeia era schimbată şi împodobită, spunându-i că a venit anume pentru el.

Martinian a fost o clipă pe punctul de a cădea. Însă, fiind ceasul când credincioşii veneau de obicei la el să-i ceară sfatul, a ieşit să-i întâmpine.

Atunci, harul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul: Sfântul a făcut un foc și s-a aruncat în el. A  spus că focul iadului este mult mai greu de suportat decât acea arsură.

Văzând tăria cuviosului, Zoe s-a pocăit, iar Martinian a trimis-o la Mănăstirea Sfintei Paula din Betleem.

Următorii 10 ani, Martinian i-a trăit pe o insulă. Dar şi aici a venit o femeie, pe nume Fotini, singura supravieţuitoare de pe o corabie zdrobită de furtună.

Sfântul Cuvios Martinian i-a lăsat hrana şi adăpostul său, iar el s-a aruncat în mare, fiind dus până la uscat de doi delfini.

A trăit în pribegie restul vieţii, dându-şi sufletul lui Dumnezeu în biserica din Atena, în faţa episcopului, fiind îngropat de acesta cu mare cinste.

Ambele femei care l-au ispitit au dobândit și ele sfințenia: Zoe, în mănăstire, iar Fotini pe insula pustie.