Cei șapte se numeau: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan și Constantin.

Aflând, împăratul a poruncit zidirea grotei, pentru ca tinerii să moară de foame.

În memoria lor, alți doi creștini, Teodor și Rufin, au scris viețile martirilor pe două plăcuțe de plumb pe care le-au pus la gura peșterii.

Dumnezeu a orânduit însă ca cei șapte să nu moară, ci doar să cadă într-un somn adânc care a durat două sute de ani.

Pe vremea lui Teodosie, exact în timpul disputei despre învierea morților, niște păstori au descoperit plăcuțele și au deschis peștera, moment în care cei șapte s-au trezit. Împăratul, care se rugase mult lui Dumnezeu pentru a-I descoperi adevărul despre învierea morților, a mers la ei și li s-a închinat.

Ostașii și-au dar sufletul în pace, la o săptămână după ce s-au trezit din somnul lor cel lung.

Teodosie a vrut să le pună trupurile în racle de aur, la loc de cinste, însă ei i-au apărut în vis cerându-i ca trupurile să le fie lăsate să se odihnească în peșteră.