Mircea Mihăieş: "De ce nu avem, la douăzeci de ani după alungarea comuniştilor de la putere, o lege privind interzicerea flagelului bolşevic în România? Nu-mi vin în minte decât trei motive."
Dar ce motive! Primul: pentru că ne lipseşte instinctul de conservare. Al doilea: pentru că ne-am pierdut memoria. Al treilea: pentru că există prea mulţi indivizi interesaţi să nu condamnăm comunismul.
Primele două motive sunt limpezi. Lipsa de reacţie a societăţii româneşti în faţa răului e o axiomă. Născuţi fără onoare, ne acomodăm celor mai insuportabile situaţii cu un fel de smerenie bleagă, aruncând priviri de milog în direcţia celor puternici. Aşa am ajuns să ni se fure de sub nas şi fabricile, şi băncile, iar mai nou ne-am trezit şi fără pelicula din Marea Neagră recuperată la Haga. Dacă ar fi să-mi imaginez o ipostază a românuluistandard, ea ar fi musai statuia soldatului adormit în post. (Fără nicio trimitere la depozitul de arme recent prăduit la Ciorogârla!)
Începând cu 18 decembrie 2006, există o declaraţie oficială a preşedintelui ţării, de condamnare a comunismului din România. Am avut, până la încheierea gloriosului său mandat, un Partid Naţional Liberal născut, crescut şi umflat pe ruinele retoricii anticomuniste. S-au înfiinţat chiar instituţii menite să pună în evidenţă, pe bază de probe, monstruozitatea ideologiei marxistleniniste. Ce-au produs ele, în afara câtorva seminarii şi-a unor cărţi publicate la preţ prohibitiv? Întrebaţi românul de rând. În loc să folosească marea şansă istorică pentru a înmormânta comunismul, liberalii au intrat în frenezia prăduirii şi a ruinării averii publice.
Nu ţin minte ca vreo organizaţie civică să fi acţionat în mod serios, matur, insistent, agresiv, atrăgând atenţia asupra pericolului comunist - mai ales în vremuri tulburi precum cele pe care le traversăm. Domnii şi doamnele care ştiu foarte bine să se căpătuiască derulând programe despre democraţie n-au mişcat un deget pentru a contribui la eradicarea ciumei bolşevice. S-au mulţumit să constate că într-o ţară fără comunişti le merge şi lor bine, fără să ia în calcul că bolile ideologice nu se vindecă definitiv. Măcar de dragul simetriei - dacă avem o lege împotriva fraţilor în verde şi brun, fascismul şi nazismul, ar fi musai să avem una împotriva surorii îmbrăcate în roşu - şi tot ar fi trebuit să-şi folosească energiile şi fondurile pentru a se implica într-o atare acţiune. Dar nu şi nu! De ce să iasă din benchetuiala călduţă a „oneghelii“, periclitându-şi poziţiile şi finanţările?
În fine, câteva cuvinte despre partizanii, propagandiştii şi nostalgicii „valorilor“ comuniste. Şi aici întâlnim două categorii. Prima, a bătrânilor şi mai puţin bătrânilor activişti comunişti şi-a cozilor de topor, securiştii şi turnătorii. Propulsându-l în fruntea ţării pe Iliescu, ei au reuşit, după 1990, să salveze aparatul de partid de la înec. Adânc pătrunşi în afaceri, politică sau mass-media, au sabotat orice încercare de a anihila efectele trecutului. Prin forţa financiară copleşitoare, au trecut în derizoriu eforturile puţinilor duşmani ireductibili ai ideologiei comuniste şi ai instrumentelor acesteia. După moartea lui Ticu Dumitrescu, doar Sorin Ilieşiu pare conştient de urgenţa scoaterii în afara legii a crimelor comuniste. Din păcate, observ la prea mulţi dintre cei care-ar trebui să-i fie aliaţi un fel de jenă îngăduitoare, pe motiv că prea se agită pentru o cauză care ar cam fi ieşit din sfera interesului public. Greşeală enormă: priviţi ce ecou au, chiar în aceste zile, propoziţiile imbecile ale lui Ion Iliescu despre capitalism şi trageţi concluziile!
A doua categorie o reprezintă tinerii stângişti, intens hrăniţi cu burse şi invitaţii la simpozioane în mediile radical-comuniste din Occident. Simpozioane populate cu fauna isteroid-socialistă care l-a dus la putere pe Barack Obama, liderul planetar ale cărui soluţii de „redresare“ încep să semene tot mai mult cu anteriul lui Arvinte: se taie o bucăţică de stofă din partea de sus şi se coase în partea de jos. Obişnuiţi cu „redistribuirea“, cu para mălăiaţă căzută direct în gura nătăfleţului, ei nu şi-au pus şi nu-şi pun problema producţiei. Ca să poată avea loc splendidele colocvii internaţionale, e nevoie ca undeva, la capătul lanţului economico-social, cineva să dea în disperare la şaibă. Perversiunea lor a ajuns atât de mare, încât s-au autointitulat fraţi de cruce ai muncitorimii, pe care o îndeamnă să abandoneze uneltele, pentru că munca în fabrici îi îmbogăţeşte pe patroni!
Ciripind inconştient ordinele venite de sus, vor etatizarea băncilor, comenzi de stat pentru industria auto, garantarea locurilor de muncă, a salariilor şi plata datoriilor. N-ar fi rău - numai că nu se poate. De-o vreme, aceste discursuri fanteziste se aud puternic şi pe malul Dâmboviţei. Socialiştii şi comuniştii îi idolatrizează astăzi pe Fidel Castro, Hugo Chavez, Evo Morales şi alţi iluminaţi de aceeaşi teapă - fraţi de credinţă ai omului de cultură Vanghelie. Iar prostimea derutată (inclusiv de la noi) se pregăteşte să-i urmeze încolonată cu o frenezie întâlnită doar în America de Sud.
Recomandările noastre
