CĂRTĂRESCU: "De câteva zile, presa a comentat un caz de compromis politic făcut de un (pe atunci) foarte tânăr ziarist în ultimii ani ai dictaturii comuniste".
Traian Ungureanu lucra la „Viaţa studenţească“ alături de câţiva alţi tineri care sunt azi reputaţi jurnalişti, scriitori sau comentatori politici. Bineînţeles că toţi oamenii care lucrau în presa aservită de-atunci se aflau în pericolul de a fi constrânşi, mai curând sau mai târziu, să scrie ruşinoasele editoriale din pagina întâi. Din fericire, erau destui care le scriau de bunăvoie, pentru bani, pur şi simplu, sau pentru alte favoruri. Cei curaţi reuşeau astfel, de obicei, să se strecoare în mod aproape miraculos. Nu am motive să mă-ndoiesc că Traian Ungureanu se afla printre aceştia din urmă. Mi-a fost coleg de facultate. Era un tânăr studios şi inteligent.
Totuşi, probabil în urma unor eforturi supreme, i-a fost găsit şi lui un text incriminant. Se pare că la un moment dat i-a fost condiţionată plecarea în Germania (extrem de greu de obţinut pe atunci) de scrierea sau doar semnarea unui text „cu Ceauşescu“. Tânărul s-a conformat şi astfel a putut pleca. Ulterior, a devenit un foarte cunoscut comentator la BBC. De câţiva ani încoace, a revenit în ţară şi s-a aflat într-un mare câştig de imagine. Editura Humanitas i-a consacrat o serie de autor. În ultimul an, a fost un susţinător deschis al politicii lui Traian Băsescu, motiv pentru care, probabil, a şi fost „lucrat“ atât de bine de specialiştii în diversiune.
Cazuri ca al său sunt tulburătoare nu prin ele însele, cât prin faptul că pun lumea românească într-o mare confuzie, într-o încurcătură din care nu e uşor să ieşi: cum să aperi oameni ca el şi-n acelaşi timp, pentru motive aparent asemănătoare, să-i condamni pe alţii? În ultimul timp, oameni de incontestabilă valoare ca Ştefan Augustin Doinaş, Andrei Corbea, Sorin Antohi, Carol Sebastian sau, din altă direcţie, Mona Muscă au fost deconspiraţi ca foşti colaboratori ai Securităţii. Pe de altă parte, în „Antologia ruşinii“, a lui Virgil Ierunca, mari personalităţi ca Henri Coadă, Nichita Stănescu, Nicolae Balotă sau Amza Pellea sunt prezente cu mai mult decât regretabile cuvinte de laudă pentru cuplul prezidenţial şi pentru partidul comunist. Şi-atunci, cum să nu fii acuzat de ipocrizie, de dublă măsură când îi arăţi cu degetul pe adevăraţii mari vinovaţi ai epocii Ceauşescu, pe cei care au făcut răul sistematic, cu un cinism nemaiauzit, şi-n acelaşi timp încerci să-i justifici pe ceilalţi? Cum să nu aibă impresia omul de pe stradă, care nu e analist politic şi nu cunoaşte bine viaţa culturală, că, de fapt, lumea se-mparte în „securiştii noştri“ şi „securiştii lor“, în lingăii noştri şi lingăii lor, şi cum să nu-şi închipuie că între „Tricolorul“ şi „Dilema“, între România Mare şi GDS nu e cine ştie ce diferenţă? De la nivelul străzii, el vede tot clanuri şi aici, şi acolo, tot protejarea confraţilor şi scuiparea adversarilor şi-ntr-o parte, şi-n cealaltă... Cum să-i explici omului grăbit că de-o parte e adevărul, în ciuda slăbiciunilor omeneşti ale unuia şi-ale altuia, iar de cealaltă sunt ticăloşia şi crima? Are timp omul obişnuit să te-asculte dacă-i spui că e o uriaşă distanţă între Andrei Corbea, un mare germanist, laureat Herder şi cel mai bun ambasador pe care l-am avut vreodată la Viena, şi pe de altă parte un Dinu Săraru, specialist în proza cu activişti de partid? Pentru mine, o lume în care Mona Muscă, Paleologu sau Doinaş sunt puşi la stâlpul infamiei, pe când Iliescu, Vadim şi Păunescu sunt sistematic exoneraţi de orice vină, o lume în care Traian Ungureanu e crucificat la televiziune, iar proprietarul acelei televiziuni, de o mie de ori mai vinovat ca el, e senator şi miliardar, e o lume pe dos, o lume demonizată.
Epoca Ceauşescu a fost un infern moral din care e de mirare că am scăpat cu viaţă. E greu să le faci oamenilor tineri o idee despre cum se trăia sau mai bine zis cum se supravieţuia pe atunci. Oameni dintre cei mai curaţi au fost constrânşi să colaboreze, de cele mai multe ori formal, cu regimul. Poetul Florin Mugur îmi spunea odată: „Dacă un securist ar veni şi mi-ar spune că-mi scoate soţia de la dializă dacă nu fac rapoarte, aş colabora fără să stau pe gânduri“. Alţii au fost şantajaţi cu homosexualitatea lor sau pe alte motive. Una sunt aceste victime triste ale sistemului, şi alta marii artizani ai săi, politicienii, securiştii şi ideologii care au inventat bolgiile comuniste. Faptul că CNSAS a avut, în toţi aceşti ani, drept singur criteriu angajamentul de colaborare cu Securitatea este una dintre explicaţiile funcţionării sale haotice şi paradoxale, a punerii la stâlpul infamiei a unor oameni de valoare şi a ignorării aproape cu desăvârşire a marilor ticăloşi.
Ar fi fost bine ca Traian Ungureanu să nu fi scris acel text. Dar nici să-l confundăm cu odele lui Vadim nu e cazul.
Recomandările noastre
