Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > SENATUL EVZ: Metamorfozele răului
SENATUL EVZ: Metamorfozele răului

SENATUL EVZ: Metamorfozele răului

Au trecut mai mult de două decenii de la dispariţia scriitorului Danilo Kis (1935-1989), un intelectual central european par excellence.

Asemeni unor Arthur Koestler, Manes Sperber, Leszek Kolakowski, Jacek Kuron, Adam Michnik, Agnes Heller, Ferenc Feher, a fost un spirit într-adevăr liber. A fost admirat de Philip Roth şi Susan Sontag, de Iosif Brodski şi de Leonardo Sciascia, şi a fost calomniat de mulţi dintre compatrioţii săi.

Volumul de eseuri "Homo Poeticus" a apărut cu prefaţa lui Susan Sontag. Ale sale "Variaţiuni pe tema Europei Centrale", publicate în engleză în minunata revistă "Crosscurrents", rămân, alături de celebrul eseu al lui Milan Kundera despre tragedia Europei Centrale şi de "Antipolitica" lui George Konrad, un document esenţial al rezistenţei spiritului critic în timpuri sumbre.

Poate că tocmai admiraţia pentru Kis a fost catalizatorul iniţial al apropierii mele de grupul "A Treia Europă" din Timişoara, un excepţional nucleu de reflecţie pornit din iniţiativa Adrianei Babeţi şi a lui Cornel Ungureanu.

Biografia lui Danilo Kis a fost marcată direct de extremele ideologice ale secolului douăzeci. Una dintre preocupările fundamentale ale operei sale a fost aceea de a înţelege metamorfozele răului. Astfel a luat naştere memorabila sa carte "O criptă pentru Boris Davidovici" (Polirom, 2009, traducere de Simeon Lăzăreanu, prefaţă de Adriana Babeţi).

După publicarea acestui volum (1976), Danilo Kis a fost acuzat în Iugoslavia că îi lipseşte conştiinţa naţională, că nu are afinităţi cu mediul cultural în care trăia. Ca urmare a acestor atacuri, a fost nevoit să trăiască ultimii zece ani departe de Iugoslavia.

Pentru a-l cita pe Mircea Mihăieş, "O criptă" "a fost o carte-şoc, care mi-a deschis în faţă un întreg univers nu atât cultural, cât ideologic". Am citit înfiorat acest volum pe la sfârşitul anilor ’70, mi-o trimisese Sara Meneses Imber, fiica Sofiei Imber (vara primară a tatălui meu) şi a primului ei soţ, marele scriitor venezuelean Guillermo Meneses.

Tatăl lui Danilo Kis a murit la Auschwitz, iar scriitorul şi-a dedicat întreaga operă înţelegerii originilor răului radical pentru a evita repetarea sa. Pentru el, Răul nu avea o manifestare constantă, îşi schimba încarnările. De aceea, dacă la începutul carierei a scris despre fascism sau lagărele de exterminare, treptat şi-a îndreptat atenţia către fenomenul concentraţionar leninist şi către naţionalismul extremist, cel care avea să distrugă ţara în care se născuse.

Pornind de la o metaforă a lui Borges, Kis afirma în "Homo Poeticus" că adevărata "istorie universală a infamiei aparţine secolului douăzeci cu ale sale lagăre, în special cele sovietice. Pentru că este infam atunci când în numele ideii despre o lume mai bună pentru care atâţia oameni s-au sacrificat, când în numele unei astfel de idei umaniste sunt ridicate lagăre a căror existenţă este ascunsă, şi când nu doar oamenii cât şi ideile şi speranţa lor pentru o lume mai bună sunt distruse.

Aşadar, istoria universală a infamiei poate fi redusă la destinul acelor idealişti care au părăsit Europa pentru «A Treia Romă», pentru Moscova, cei care au fost în mod infam şi ticălos prinşi în capcana în care vor sângera şi muri precum animale dublu rănite."

În iunie 2009, ziaristul Mark Thompson, unul dintre cei mai fini cunoscători ai peisajului literar şi politic al fostei Iugoslavii, a scris în "Times Literary Supplement" o evocare răscolitoare a celui care a fost Danilo Kis. Thompson este autorul uneia dintre cărţile fundamentale despre autodistrugerea experimentului numit Iugoslavia odată cu erupţia celor mai macabre forme de naţionalism tribalist în anii de după moartea lui Tito.

Cartea se numeşte "A Paper House: The Ending of Yugoslavia" şi a fost publicată în 1992 la Pantheon Books din New York. Volumul se încheie cu un text de Danilo Kis despre acea fantasmă a salvării care este naţionalismul fundamentalist.

Reproduc aici câteva rânduri, deosebit de relevante pentru înţelegerea rolului profund toxic al resentimentului în spaţiul public: "Naţionalismul este mai presus de orice paranoia. Paranoia individuală şi colectivă. Ca paranoia colectivă, el se naşte din invidie şi teamă, şi mai presus de orice din pierderea conştiinţei individuale. (…) Naţionalismul este astfel, în primul rând, negativitate; naţionalismul este o categorie spirituală negativă deoarece prosperă în şi prin negare. Noi nu suntem ca ei. Noi suntem polul pozitiv, ei cel negativ".

Înlocuiţi termenul naţionalism din acest text cu acela de resentiment. Veţi avea surpriza de a regăsi în analiza lui Danilo Kis imaginea prezentului nostru. Atunci când dialogul este sacrificat pentru întreţinerea carnavalului isteriei publice nu mai rămân foarte multe lucruri care să oprească disoluţia unei societăţi.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News