Unii observatori atenţi ştiau că mai e niţel de garagaţă pe o lege importantă care vine: cea a asistenţei sociale. Aici, Boc poate fi ciomăgit din nou, pentru că legea va restructura (adică tăia) beneficii universale cu care lumea se obişnuise. Dar nimeni nu se aştepta la cutremurul politic produs de propunerea guvernului de reorganizare administrativ-teritorială.

În primul rând, deoarece deranjul este enorm, în toate partidele şi nu numai: nu-i uşor să te atingi de instituţii precum judeţul şi prefectul, osatura statului român modern de un secol şi jumătate. Nu doar că în jurul lor s-au format echipe politice, s-au plătit aconto-uri pentru anul electoral 2012 şi s-au consolidat aşteptări, chiar în sânul PDL. Însă şi oamenii de rând au dezvoltat ataşamente şi mândrii locale, oricât de iraţionale ar fi ele, şi au un disconfort dacă le spui, de exemplu, că municipiul lor nu va mai fi capitală de fief local, ci doar un oraş între altele.

Aştept să văd ce formă isteric-acută vor lua celebrele rivalităţi regionale Iaşi-Bacău, Braşov-Sibiu, Timişoara- Arad, Cluj-Oradea la auzul veştii că doar primele din fiecare pereche vor avea un steag fâlfâind deasupra consiliului ales, iar celelalte vor fi retrogradate în liga secundă, fără preşedinte, prefect şi aparatajul politico-administrativ de rigoare clădit în jurul acestor funcţii.

Personal, cred că mişcarea nu e rea şi trebuia făcută mai demult, cam pe vremea când fostul ministru Cosmâncă a propus-o, dar premierul Năstase a puso la frigider, socotind – corect – că PSD de atunci nu avea nimic de câştigat din ea, ci doar ţara. Problema e că în contextul actual şi prin modul cum fost propusă, reforma administrativ-teritorială are toate şansele să se transforme într-o mare ciulama.

În primul rând, din cauză că a fost supraîncărcată ca un pom de Crăciun cu toate beneficiile la care s-au putut gândi guvernul şi preşedintele Băsescu. Reforma judeţelor va reduce birocraţia, va accelera absorbţia de fonduri europene, va elimina baronii locali, va crea nişte partide curate – într-un cuvând, ieri întunericul, azi lumina, ieri înapoierea, azi propăşirea. Nişte trâmbiţaşi de serviciu, din exces de zel, s-au apucat să spună chiar că desfiinţarea judeţelor şi înfiinţarea de regiuni (dar pe care le vom numi tot judeţe, ca să nu schimbăm Constituţia, ceea ce e practic imposibil), ar fi o cerinţă a UE pe care cineva a escamotat-o în mod ticălos până acum. Ceea ce e o prostie: evident Comisia UE nu poate şi nici nu impune vreunei ţări cum să se organizeze politic, ci doar cere ca programele finanţate de ea să dea rezultate, altfel existând riscul reducerii finanţării (chiar şi această sacţiune fiind dificil de aplicat, nematerializată până acum). În principiu, reforma ar putea genera efecte pozitive, dar nu mecanic şi simplist cum explică iniţiatorii săi. În tot cazul, nu reducerea aritmetică birocraţiei este scopul numărul unu: Polonia şi Slovacia au creat regiuni înainte de intrarea în UE, dar au păstrat şi celelalte două niveluri, adică primăriile şi districtele (echivalente judeţelor). Administraţia de fapt a sporit, dar lucrurile fiind mai bine delimitate funcţional, efectul a fost contrabalansat de mai buna funcţionare a proiectelor de anvergură mare şi medie, finanţate şi de UE, dar în primul rând de la bugetul de stat. Aceasta este miza cea mare: proiectele de anvergură regională au o şansă de a fi mai bine concepute şi puse în practică la acest nivel. Deşi, pe de altă parte, Ungaria a păstrat acelaşi tip de judeţe reale şi regiuni de dezvoltare fictive cum avem noi, plus primării foarte fragmentate – trei mii şi ceva, ca noi, dar la o ţară de două ori mai mică – însă derulează investiţii de toate mărimile fără probleme, după cum se conving sistematic românii în trecere pe acolo. Să zicem însă că noi ăştia suntem, nu ne putem coordona instituţional între judeţe ca ungurii, şi atunci mai bine le desfiinţăm şi punem şefi peste zone mai mari. Doar că este bolnăvicioasă această fixaţie pe fondurile UE, de dragul cărora dăm acum ţara cu fundul în sus. Banii UE sunt bineveniţi, dar nu reprezintă aşa mult în bugetul României cum crede lumea, ci doar vreo 4%. Doar pentru atât nu merită tevatura. Mult mai important este ce facem cu ăilalţi 96% din bani, cei pur naţionali. Dacă tot creăm super-judeţele, echivalente cu o regiune europeană NUTS I, avem curajul să facem o descentralizare ca lumea, precum polonezii, adică drumuri regionale, inclusiv centurile de oraşe; căi ferate suburbane regionale; metroul cedat în sfârşit Bucureştiului; universităţi regionale; programe sectoriale pe fonduri UE la decizia fiecărei regiuni – iar nu ca acum, când toată decizia e la ministere, iar regiunile de dezvoltare sunt un fel de mazete de serviciu pentru ţinut Europa de vorbă? Că dacă atribuţiile rămân la fel, harta o putem tăia oricum, în buline sau carouri, rezultatul va fi acelaşi.

Şi mai important, suntem în stare să facem cum trebuie descentralizarea financiară, adică sistemul modern ce finanţează toate cele de mai sus? Cum trebuie, adică pe contracte transparente, cu formule, şi mai ales ferme, nenegociabile, între guvern şi autorităţile regionale, iară nu clientelare, după muşchiul şi culoarea preşedintelui de consiliu? Am petrecut 15 ani de când încercăm asta cu judeţele iar experimentul a eşuat: formulele din legi au fost an de an călcate în picioare prin Bugetul de stat şi alocări discreţionare, după cum a tras sforile prin ministere vreun baron de partid.

Ştiu că desenarea de graniţe cu carioca pe hartă şi păruiala pe capitale de judeţ este foarte sexy pentru presă şi public, deoarece e vizuală şi uşor de înţeles. Ca atare, deja în ultima săptămână s-au doborât păduri pentru a bate apa în piuă cu asta. Dar în asemenea proiect de reorganizare politico-teritorială, importantă e nu alcătuirea şi stema super-judeţelor, nici măcar dacă o fi vreunul secuiesc, ceea ce mă cam îndoiesc. Miza adevărată o reprezintă această clarificare a distribuţiei de atribuţii şi venituri pe nivele guvernării, subiect pe care n-am auzit încă nimic limpede de la iniţiatorii reformei.