Dl Botoagă este un om calm. Dânsul stă la biroul său înghesuit, dar nu lipsit de farmec discret, în sediul cu parfum istoric al Finanţelor Publice din strada Roma, nr. 7.

Chiar fără înlesnirile unui spaţiu administrativ modern, clădirea nu poate să nu impresioneze petentul prin marele ei hol central cu balustrade din lemn înnegrit de la atingerea atâtor mâini, funcţionând ca separatoare de cozi, ghişeele puse la înălţimea corectă şi geamlâcurile ovale cu ramă metalică.

În instituţiile sale, statul avea odinioară nu doar forţă, dar şi prestanţă. Pe mese, nişte registre mari, completate cu caligrafia opulentă a conţopiştilor de şcoală veche, ar da mai bine decât monitoarele de plastic îngălbenit. Este chiar nimerit ca în această clădire să îşi aibă serviciul dl Botoagă, care vine conştiincios la slujbă de la 8.30 la 16.30, iar miercurea, până la 18.30, deoarece şefii au decis ca programul să fie prelungit, în folosul contribuabilului.

Aşezat pe scaunul său puţin şubred, dânsul scrie somaţiile pentru întârzieri la impozite. Însă modest cum pare, dl Botoagă este parte dintr-un mecanism mult mai vast, compus dintr-o reţea de instituţii, coridoare şi camere cu funcţionari asemenea celei de aici, ce împânzeşte tot oraşul, prin mansarde şi subsoluri, în care chiar creatorii sistemului, dacă ar mai trăi, s-ar putea rătăci.

Pentru că Fiscul se aseamănă cu o plantă ce creşte după regulile naturii sau cu un ceasornic ce nu are nevoie de vreun motiv special ca să se învârtă. Lucrul acesta nu-l înţeleg la început solicitanţii obişnuiţi, neiniţiaţi în raţiunile superioare ale administraţiei, precum dl K, a cărui întâmplare o povestim aici.

Ce nu pricepe dl K este că, după cum e construit şi lucrează sistemul, nu trebuie să fii cu adevărat vinovat de ceva ca să intri în evidenţele sale. Dimpotrivă, petenţii cu state vechi, înşiraţi în atitudini servile sau blazate pe lângă pereţi, ştiu că lucrurile se petrec exact invers: întâi sistemul te alege din mulţime, după reguli pe care nu le vei afla niciodată, iar vinovăţia este rezultatul acestei alegeri.

Odată selectat, cu somaţie şi titlu executoriu emise, există doar posibilitatea de a recunoaşte, ceea ce oricum nu stinge cazul, pentru că se vor găsi alte capete de acuzare; sau de a trage de timp, prin demersuri procedurale, eventual cu ajutorul unui expert agreat de Fisc, atitudine pe care funcţionarii o înţeleg şi o aprobă zâmbitor, rostul muncii lor fiind tocmai acela de a combate, totdeauna victorios, astfel de atitudini. În fond, se putea foarte bine să nici nu fii chemat, dispoziţiile Ordonanţei (republicată, cu modificarile şi completările ulterioare) fiind clare în acest sens: când urmează să se ia măsuri de executare silită, nu este obligatorie audierea contribuabilului (art. 9, lit. d).

Ca atare, cum spuneam, dl Botoagă este o persoană calmă, o adevărată rotiţă în maşinărie, care nare de ce să se supere atunci când un neiniţiat ca dl K, aflat prima oară în faţa Fiscului, se bâlbâie de emoţie şi arată documentele în regulă: dar am plătit impozitele, uitaţi aici viramentele şi ştampila de confirmare chiar de la Fisc! Dânsul ştie că, în anii care vor urma, această indignare ostilă se va toci, iar contribuabilul va lua loc lângă ceilalţi, pe lângă pereţi, aşteptând să fie băgat în seamă de autoritate, cu capul tot mai aplecat şi un teanc de hârtii tot mai gros în braţe.

Însă pentru că nu este un om rău, ridică un colţişor de perdea pentru a dezvălui novicelui complexitatea măreaţă a mecanismelor instituţiei, precum sala motoarelor a unui mare vapor: poate aţi plătit, dar inspectorul fiscal nu a defalcat suma, aşa că la mine apăreţi cu restanţe de luni de zile. Şi într-adevăr, cine ştie rosturile administraţiei înţelege că recenta informatizare nu a eliminat hazardul sau nevoia de operator uman - dimpotrivă, le-a sporit.

Or veni ei banii prin virament electronic, dar nimic nu se întâmplă până când inspectorul nu-i defalcă manual în cont, chiar dacă nu este nimic de defalcat, ca în cazul dlui K, ce avea un singur impozit de plătit. Cu scepticismul binevoitor al celui care a văzut multe, dl Botoagă acceptă să indice dlui K traseul către biroul unde s-ar putea găsi dna inspectoare Cristina Cristian. Dânsa trebuie rugată chiar de petent să opereze defalcarea, deoarece regulile Fiscului nu permit comunicări interne ce ar ocupa timpul funcţionarilor. Şi oricum serviciul dlui Botoagă este în rivalitate tacită cu cel al dnei Cristian, aşa că o plângere în plus dincolo nu face decât să ridice prestigiul celor de aici, care au astfel prin comparaţie o plângere mai puţin.

Zvonurile pe holuri spun însă că dna inspectoare este o persoană greu de văzut sau găsit, fiind mereu aglomerată de întâmpinări şi dosare, atât de mult încât unii petenţi mai vechi au ajuns să se întrebe în şoaptă dacă dna Cristian chiar există. În urma dlui K, dispărut pe scări în necunoscut, dl Botoagă se aşază la birou şi lipeşte imperturbabil plicul cu următoarea somaţie. P.S. Personajele şi situaţiile descrise sunt reale, iar experienţa dlui K a avut loc în ziua când guvernul anunţa public marea ofensivă contra evaziunii fiscale.