Comunismul a pretins că întemeiază Paradisul terestru, în fapt era vorba de o religie politică, de o soteriologie seculară, de o himeră capabilă să inspire, să galvanizeze, măcar în prima sa fază, pasiuni incandescente.
A apărut la editura Humanitas volumul meu "Despre comunism: Destinul unei religii politice". Este vorba de o colecţie de articole si eseuri pe care le-am publicat în jurnale ştiinţifice şi volume internationale sau în publicaţii din România. Voi lansa cartea joi, 23 iunie, orele 18.30, la librăria Humanitas Kretzulescu, împreună cu Mircea Cărtărescu şi Gabriel Liiceanu. Mulţumesc editurii pentru susţinerea consecventă a proiectelor mele intelectuale. Public mai jos un fragment din prefaţa acestui volum.
"Despre comunism" nu este un "tratat despre comunism", ci o invitaţie de a gândi împreună, autorul şi cititorul, soarta ideilor radicale, ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor, deci utopia marxistă, şi, mai ales, despre cauzele eşecului său istoric. Spre a cita memorabila formulare a poetului polonez Aleksander Wat, comunismul a fost inamicul omului interior. A fost de fapt o organizare a resentimentului social, o institutionalizare a urii, a invidiei şi a ranchiunii istorice. Am definit această ideologie—pentru că înainte de a se întrupa ca regim politic concret, comunismul a fost şi rămâne o doctrină apocaliptic-revoluţionară— drept axiofobică (ostilă valorilor) şi mnemofobică (urmărind ocultarea, chiar obli terarea, anihilarea memoriei). La început acestea erau doar o serie de idei. Ele s-au transformat în convingeri mai ales ca urmare a ascultării extraordinarelor emisiuni ale Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca la "Radio Europa Liberă". Când în lumea comunistă domneau sterpele poncifuri, cei doi mari intelectuali din exille contrapuneau valorile morale şi cu noaşterea istorică adâncită, o reflexivitate stăruitoare şi lipsită de inhibiţii. "Despre comunism" s-a născut ca efort de a oferi o abordare deopotrivă teroetică şi istoric-memorialistică a experienţei comuniste din veacul ideologiilor radicale şi al lagărelor de concentrare. Deşi am scris numeroase volume despre ideologii şi revoluţii, acesta este primul care strânge laolaltă texte destinate luminării destinului comunismului ca mit politic, ca religie seculară, ca fantasmă oraculară cu ambiţii de a explica totalitatea lumii şi misterul vieţii. Până în 1989, acel annus mirabilis cum inspirat l-a numit Ioan Paul al II-lea, comunismul părea disfuncţional, dar etern. Cu excepţia lui Andrei Amalrik, nici cei mai îndrăzneţi disidenţi nu-şi închipuiau că sistemul se va prăbuşi în câţi va ani. Sigur, era limpede că membrii castelor dominante îşi pierduseră avântul, suflul ideologic, că economia era ruinată, că modelul leninist capotase în competiţia cu Occidentul democratic. Am încercat, în scrierile şi cursurile mele să aflu "de ce"-ul acestei crize terminale. Tocmai pentru că, asemeni lui Martin Malia, consider că era vorba de partocraţii ideocratice, ori altfel spus, de tiranii mitocratice, am pus accentul pe extincţia impulsului utopic, pe ceea ce-am numit mizeria utopiei.
Revoluţiile din 1989, apoi năruirea URSS în 1991, au încheiat un ciclu din turbulenta istorie europeană şi mondială de după Revoluţia Franceză. Trei mituri s-au prăbuşit odată cu căderea regimurilor leniniste: infailibilitatea, invincibilitatea şi ireversibilitatea sistemelor comuniste. Dacă primele două sunt incontestabil eşuate, cel de-al treilea rămâne problematic. Mitul societăţii perfecte, cel al unui univers social total împăcat cu sine, rămâne în continuare un proiect, pentru mulţi, seducător. Nu eram pregătiţi pentru a trăi într-o lume a riscului şi a incertitudinilor. Într-adevăr, post-comunismul a fost până în 1989 o utopie, un non-gândibil. Cum am spus, au existat voci care prevesteau finalul, dar nimeni nu avea o imagine cât de cât coerentă asupra ritmului prăbuşirii. Se putea anticipa, am făcut- o eu însumi, că eroziunea ideologică va duce, pe fondul crizei economice, sociale şi morale, la acest deznodământ fatal.
Apariţia mişcării sindicale libere şi auto-guvernate Solidaritatea în Polonia a fost de fapt începutul sfârşitului (nu putem ignora nici rolul Papei Ioan Paul al II-lea). Dar chiar un comentator atât de avizat, de inteligent istoric precum Timothy Garton Ash vorbea, în 1985, despre o posibilă, chiar probabilă lungă perioadă de otomanizare a statelor care compuneau Blocul Sovietic. În această viziune, de-totalitarizarea (de-radicalizarea) acestor sisteme avea să fie o degenerescenţă de lungă durată. Nu ştiu dacă putem vorbi de o reversibilitate a acestor tiranii ideocratice. Nu vor putea să se repete conform vechiului model pentru că utopia iniţială – mitul egalitarist marxist al societăţii fără clase la care se ajunge printr-o revoluţie cataclismică, deci prin "saltul din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii -- este ea însăşi defunctă. Comentariile la acest articol sunt supendate!
Recomandările noastre
