Ororile la care a fost supusă Alexandra, tânăra în vârstă de 15 ani din Caracal, au lansat în dezbatere tot felul de ipoteze printre care și cea conform căreia fata ar mai fi fost în viață dacăprotocoalele SRI-PICCJ ar fi fost încă în vigoare ori dacă SRI continuă să fie organ de cercetare penală.

După ce s-au calmat cât de cât spiritele în rândul magistraților, Asociația Magistraților din România (AMR) condusă interimar de judecător dr. Andreea Ciucă  a efectuat o analiză la rece, extrem de pertinentă asupra modului în care au reacționat judecătorii și procurorii, majoritatea din rândul #rezistentilor de pe scările Palatelor de Justiție, în cazul Alexandra, dar și care au fost consecințele reacțiilor lor.

Într-o poziție remisă Lumea Justiției AMR explică detaliat care au fost diversiunile cele mai odioase din rândul magistraților pe tragedia de la Caracal, scrie sursa citată

„Asociația Magistraților din România (AMR), organizație neguvernamentală, apolitică, națională și profesională a judecătorilor și procurorilor, declarată că fiind „de utilitate publică” prin HG nr. 530/21 mai 2008, reprezentată legal de judecător dr. Andreea Ciucă, în calitate de președinte interimar, transmite următorul comunicat de presă:

Asociația Magistraților din România (AMR) observă cu profundă îngrijorare că, în derularea evenimentelor publice din „dosarul Caracal” – sau, mai exact, din „dosarele Caracal”, fiindcă unul există deja de câteva luni la DIICOT – au fost făcute o serie de afirmații, din partea unor asociații profesionale sau a unor magistrați, care nu numai că pun serioase probleme din perspectiva deontologică, ci șubrezesc independența justiției.

În primul rând, dreptul la viață nu poate fi pus deasupra niciunui principiu de drept, niciunei slove doctrinare ori dezlegări jurisprudențiale. Asta nu înseamnă că dreptul la viață ar trebui apărat prin fărădelegi, dar nici că, pentru a-l prezerva, este acceptabil să ne înglodăm în formalisme și să ne ascundem după litera legii tocmai când această literă ne oferă soluții pe care avem îndatorirea profesională și deontologică să le aplicăm.

Dreptul la viață al unui copil a fost comparat, într-un mesaj pe Facebook al unui judecător (specializat în dreptul penal!), cu dreptul la somn ori inviolabilitatea domiciliului unui infractor, balanță înclinându-se, chipurile, în favoarea acestora din urmă cu explicația că acum doar judecătorul încuviințează măsură percheziției, dar au fost perioade când era luată de procuror sau chiar de organele de cercetare penală pentru situații urgențe, când nu se putea aștepta autorizația.

Întrebarea care se pune este următoarea: afirmațiile de mai sus au fost făcute din neștiință sau din dorința de manipulare a opiniei publice? Indiferent de răspuns, sunt la fel de grave. O simplă citire a dispoziției art. 159 alin. 3 din Codul de procedură penală ar trebui să trezească la realitate, din somnul rațiunii care, da, nici acesta nu este mai presus de dreptul la viață (!), dat fiind că, în cazul infracțiunilor flagrante (dacă nici apelul disperat la 112 cu privire la amenințarea vieții nu dezvăluie indicii ale unei infracțiuni flagrante, atunci degeaba ne batem în piept că trăim după cărți și principii), percheziția poate fi efectuată și în afară intervalului orar prevăzut ca regulă, adică și înainte de ora 6 a.m. și după ora 10 p.m.

Ce-i drept, la începutul postării s-a amintit că de la inviolabilitatea domiciliului se poate deroga pentru „înlăturarea unei primejdii privind viață, integritatea fizică sau bunurile unei persoane”, dar ce folos, de vreme ce, prin raportare la legislație, concluzia a fost: „se pare că dreptul la somn e mai important decât cel la viață”.

S-a mai dat publicității, printr-o scrisoare deschisă a unei asociații profesionale, „cronologia zilelor de 24-25 iulie 2019, astfel cum a fost ea constatată de colegii procurori”. Pe lângă faptul că nici sistemul judiciar și nici cetățenii acestei țări nu erau interesați, în tragedia „dosarului Caracal”, de o derulare a „zilelor”, ci de ceea ce s-a făcut efectiv, observăm că procurorii semnatari nu s-au împiedicat, de asta dată, de caracterul nepublic al acestei etape a dosarului, arătând orarul actelor/acțiunilor și, în mod implicit, al inacțiunilor, în „dosarul penal pentru lipsire de libertate”, „înregistrat de poliție la Parchetul de pe lângă Judecătoria Caracal” la ora 15,30, în ziua de 24.07.2019 – „ziua în care victima a dispărut”, după ce „joi, ora 11,00 – victima apelează Serviciul de Urgență 112 de mai multe ori”. Tot din cronologia „zilelor” am aflat că, numai după ce au trecut 11 ore și 20 de minute de la înregistrarea dosarului la parchet, adică „vineri, ora 02,20 – sunt solicitate mandate de percheziție pentru locația suspectă și alte 2 posibile locuri”, că la 5,30 „se constituie echipa de polițiști” (mandatele de percheziție fuseseră luate de la instanța la 3,15) și că la ora 6, adică după 19 ore de la apelul la 112 și după 14 ore și 30 de minute de la înregistrarea dosarului la parchet, s-a intrat „în locurile pentru care au fost luate mandatele de percheziție”.

„Cronologia” a omis, însă, existența dispoziției legale (art. 159 alin. 14 lit. b Cod procedură penală) a cărei aplicare făcea posibilă începerea percheziției fără înmânarea copiei mandatului, fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenței unui avocat ori a unei persoane de încredere, dacă există suspiciunea că în spațiul în care urmează a se efectua percheziția se află o persoană a cărei viață sau integritate fizică este pusă în pericol.

Cel puțin surprinzător este modul în care s-a încercat deplasarea subiectului de la modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor legale, prin raportare concretă la factorul timp, esențial în cauza, așa cum rezultă chiar din „cronologia” „constatată de colegii procurori”, la darea vinii pe tehnică de localizare a victimelor deficitară, „aceeași că în toate dosarele penale instrumentate în ultimii 3 ani”. La un simplu calcul, 2019 – 3 = 2016. Adică anul în care a fost pronunțată Decizia CCR nr. 51/2016, potrivit căreia SRI nu are competență legală de a face acte de urmărire penală. Și s-a ajuns, astfel, de la tragedia unei vieți de copil curmate, la ineficientă anchetei penale determinată de faptul că tehnică SRI este indisponibilă după decizia CCR, iar tehnica existența este „deficitară”. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne lăsăm convinși că fără protocoalele de colaborare/cooperare între parchet și SRI un dosar ce implică protecția dreptului la viață nu poate fi instrumentat. Și ar mai trebui să închidem ochii la faptul că, de 3 ani, nu s-a făcut ceea ce trebuia să se facă pentru respectarea deciziei CCR și organizarea centrului național de interceptări în așa fel încât să aibă acces rapid procurorul și organele de cercetare penală, iar tehnică să nu fie „deficitară”. Faptul că, inclusiv după publicarea deciziei CCR, adică după ce a devenit obligatorie, Parchetul General a încheiat un nou protocol cu SRI, la umbra unei OG, dar, prin conținut și obligații, în afară legii, nu este amintit deloc. Și nici despre cei ce s-au complăcut în „cooperarea” cu serviciile de informații, în loc să ceară, sus și tare, reorganizarea centrului național de interceptări, sub o autoritate civilă, pentru a servi scopului în care (credem că) a fost creat.

S-a mai arătat cu degetul (de către o altă asociație profesională a procurorilor) și către președintele CSM, și către o parte din membrii Consiliului (din cadrul Secției pentru judecători), pentru că au îndrăznit să ceară Inspecției Judiciare „efectuarea tuturor verificărilor necesare cu privire la împrejurările în modalitatea în care procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal a exercitat supravegherea activității de cercetare penală în cauza și a coordonat activitatea de efectuare a percheziției domiciliare, precum și cu privire la modul de soluționare a cererilor înregistrate pe rolul Judecătoriei Caracal în această cauză”. Comunicatul Secției pentru judecători postat în 26.07.2019, urmat de un altul, în data de 28.07.2019, adică după ce asociația procurorilor făcuse publică, în 27.07.2019, scrisoarea deschisă privind „cronologia zilelor de 24-25 iulie 2019, astfel cum a fost ea constatată de colegii procurori” – conținând detalii, pe ore, privind actele procurorului/poliției -, a relevat aspecte ce au clarificat o serie dintre afirmațiile făcute din interiorul sistemului de justiție în acele zile. Astfel, s-a arătat că în evenimentul dramatic despre care opinia publică din România a luat cunoștință începând cu 26.07.2019, cadrul legislativ actual are toate mecanismele care să garanteze o eficientă deplină a procedurilor și că folosirea drept pretext a situației pentru invocarea unor consecințe presupus negative ale modificărilor aduse legislației penale și procesual penale nu poate reprezenta decât o distorsiune manipulatorie a faptelor și o încercare indecentă de a profita de o situație absolut critică pentru adâncirea stării de conflict din societate – în condițiile în care modificările legislative în materie penală clamate nu au fost, încă, aprobate de legiuitor, procesul legislativ fiind în etapa verificării de constituționalitate. De asemenea, s-a subliniat că este de neconceput cum magistrați organizați în anumite forme asociative înțeleg să susțină că justiția din România nu se poate înfăptui fără sprijinul și implicarea SRI – afirmații fără niciun fel de suport și care nu fac decât să decredibilizeze sistemul de justiție și să pună sub semnul întrebării Constituția, legile și deciziile Curții Constituționale.

Așadar, prin solicitarea verificărilor – pe care, de altfel, conform Legii nr. 317/2004, le poate cere orice persoană interesată, aspectele sesizate Inspecției Judiciare fiind supuse unei verificări prealabile în cadrul căreia se stabilește dacă există sau nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare –, președintele CSM și unii dintre membrii Secției pentru Judecători nu au indus, în sine, ideea prestabilită a vinii unor magistrați (și, oricum, dacă, prin absurd, ar fi făcut-o nu ar fi avut eficientă, în condițiile în care urmează verificările prealabile, iar, în cazul unei acțiuni disciplinare, competență aparține Secției pentru procurori, separare de cariere pe care AMR a susținut-o, sub toate aspectele, la Comisia specială a Parlamentului, iar reprezentanții asociațiilor profesionale care acum se plâng de inițiativa Secției pentru judecători s-au opus vehement acestei separări…).

Pe lângă întrebările de mai sus, cu posibilele lor răspunsuri, ca replici la aspectele din anchetă publicate de procurori, nu putem să nu remarcăm că ministrul Justiției a intrat în posesia unor date din dosarul penal (rezultatele expertizei antropologice făcute de INML, pe care le-a și comunicat mai departe, ducând vestea morții la familia tinerei a cărei tragedie constituie subiectul acestor dezbateri), iar explicația ar fi că în temeiul art. 62 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiției. Ceea ce nu înțelegem nici acum este dubla măsură, potrivit căreia, pe de o parte, asociații profesionale acuză, cu titlu general, scăderea dramatică a independenței procurorului (fără să țină seama, cel puțin, de cele 7 texte ale Legilor Justiției care o reflectă direct), prin raportare la executiv, iar, pe de altă parte, nu sunt deranjați de această simbioză, fie ea și punctuală, între procurori și ministrul justiției în dosarul Caracal, cu privire la probe.

Dincolo de aceste ape tulburi, rămâne tristețea și durerea unei vieți curmate pentru care regretul și cuvintele nu sunt destule! Tragedia morții unui copil nu poate fi moneda de schimb. Niciodată și pentru nimic!

jud. dr. Andreea Ciucă

Asociația Magistraților din România (AMR)”

Te-ar putea interesa și: