Sărirea în lungime, unul dintre pilonii de bază ai olimpiadelor antice. Acesta a continuat să fie un punct de atracție și în olimpiadele moderne. Obiectivul săriturii în lungime este simplu, acoperirea distanței maxime posibile cu o săritură orizontală. Cu toate acestea, o scufundare adâncă în detalii arată că săritura în lungime este una dintre cele mai dificile probe de atletism din punct de vedere tehnic.

Încercarea de a atinge efortul maxim

Săritorii în lungime încep cu un start în alergare. Se propulsează în aer la un punct de lansare desemnat, numit și încearcă să atingă distanța maximă în aer înainte de a ateriza într-o groapă de nisip. Astfel, întregul traseu constă din trei părți: pista, placa de decolare și groapa de nisip în care se aterizează.

În cadrul evenimentelor oficiale, pista măsoară 40 m lungime. Aceasta este similară unei piste de alergare utilizată în probele de sprint, alergare pe distanțe medii sau lungi și este realizată dintr-un material cauciucat așezat peste beton. La capătul pistei se află o placă de decolare cu o lățime de 20 cm. Pista și placa de decolare trebuie să fie la același nivel.

Capătul platformei de decolare este marcat cu o linie de fault. În timpul decolării, vârful pantofului săritorului trebuie să fie în spatele liniei de fault pentru ca o anumită săritură să fie considerată legală. Trecerea liniei duce la o săritură greșită și nu se ia în considerare.

Săritura trebuie efectuată după anumite criterii

După ce s-a ridicat în aer, săritorul aterizează în groapa de nisip situată de cealaltă parte a plăcii de decolare. Se măsoară distanța parcursă, de la marginea plăcii de decolare până la adâncitura din nisip (făcută de orice parte a corpului sportivului în timpul aterizării) cea mai apropiată de placa de decolare.

Întreaga săritură trebuie să fie finalizată în termen de un minut de la intrarea pe pistă. Săritorii în lungime pot purta crampoane dacă doresc, dar talpa pantofului nu poate avea o grosime mai mare de 13 mm. În cadrul evenimentelor, unui atlet i se acordă adesea un număr fix de încercări, iar cea cu cea mai lungă distanță parcursă este considerată cea mai bună. În rundele finale ale marilor competiții, cum ar fi Jocurile Olimpice sau Campionatele Mondiale, sportivii au în general dreptul la șase sărituri. Un set de trei sărituri de probă are loc pentru a selecta finaliștii, care au apoi încă trei sărituri pentru a câștiga medaliile în finală. Întreaga acțiune a unei sărituri în lungime poate fi subîmpărțită în patru părți: cursa de apropiere, ultimii pași, acțiunea în aer și aterizarea.

Sprintul către podium

Cursa de apropiere este în esență sprintul spre placa de decolare, cu excepția ultimilor doi pași. Un săritor în lungime are la dispoziție 40 m de pistă și, în teorie, utilizarea întregii distanțe este ideală pentru a dezvolta viteza maximă și, în consecință, impulsul maxim înainte de începerea săriturii. Cu toate acestea, în funcție de tehnicile individuale, sportivii pot alege o alergare mai scurtă pentru a avea mai mult control asupra săriturii lor. La nivel de elită, sportivii fac de obicei 20-22 de pași în cursa de apropiere. Aceștia sunt ultimii doi pași făcuți înainte ca un atlet să se ridice în aer de pe placa de decolare.

Pentru a atinge distanța orizontală maximă. Săritorii în lungime încearcă, în general, să părăsească solul la un unghi de 20 de grade sau mai puțin. Ultimii doi pași sunt meniți să pregătească corpul pentru a realiza acest lucru fără a sacrifica prea multă viteză. Penultimul pas este, în general, mai lung decât ultimul și este dedicat coborârii centrului de greutate pentru a pregăti corpul pentru o aruncare. Ultimul pas înainte de decolare, în schimb, este cel mai scurt, deoarece centrul de greutate al corpului începe să se deplaseze în sus pentru a pregăti saltul.

Sportivii folosesc tehnici avansate

Un atlet trebuie să se asigure că piciorul său este plat pe sol pentru a avea un impact optim. Săriturile cu călcâiele sau cu degetele de la picioare au un impact negativ asupra săriturii. În timp ce săriturile de pe călcâie au un efect de frânare și reduc impulsul, săriturile cu degetele de la picioare destabilizează corpul și prezintă riscul ca picioarele să se prăbușească sub săritor, reducând astfel grav distanța parcursă.

Menținerea unei posturi corecte a corpului în timpul decolării este, de asemenea, la fel de importantă ca plasarea corectă a picioarelor. Sportivii folosesc mai ales tehnici avansate, cum ar fi lovitura de picior, brațul dublu, sprintul și sprintul de forță sau săriturile pentru decolări. Fiecare are avantajele și dezavantajele sale.

Odată ajuns în aer, un atlet are puțin control asupra direcției și aterizării. Dar există măsuri pe care le poate lua în timpul zborului pentru a maximiza distanța parcursă. Acestea includ tehnici de manipulare a corpului în anumite moduri în timpul zborului. În mod obișnuit, trei tehnici sunt utilizate în aer.

Antrenamentul necesită stăpânirea unor abilități

În timpul aterizării, obiectivul unui săritor în lungime este să alunece în groapa de nisip, nu să cadă în ea. Pentru a se asigura că cea mai apropiată adâncitură făcută de corpul său față de placa de decolare este la distanța maximă posibilă. Totodată, un atlet poate recurge la mai multe manevre în timpul aterizării. Sportivii se concentrează de obicei pe menținerea picioarelor în fața corpului, la întinderea completă a șoldurilor. La aterizare, săritorii fac adesea mișcări de baleiaj cu brațele pentru a menține picioarele ridicate și corpul înainte. Prin urmare, antrenamentul pentru săritura în lungime necesită stăpânirea mai multor tipuri de abilități atletice, în special sprintul. Astfel, săritori în lungime celebri precum Carl Lewis și Jesse Owens au avut succes și în alte discipline ale atletismului. Cum ar fi 100 m și 200 m sprint și ștafete 4x100 m.

În cadrul Jocurilor Olimpice antice din Grecia, săritura în lungime era similară cu varianta sa din zilele noastre, cu excepția unei diferențe majore. Aceasta presupunea utilizarea unor greutăți numite haltere.

Săritura în lungime din alergare

Atleții purtau greutăți, de la 1 la 4,5 kg, în fiecare mână și le legănau în față la punctul de decolare pentru a-și mări impulsul. A fost, de asemenea, una dintre disciplinele pentatlonului popular la Jocurile Olimpice antice, alături de alergare, aruncarea suliței, aruncarea discului și lupte.

În timpurile moderne, săritura în lungime a fost mereu prezentă în program de la înființarea Jocurilor Olimpice moderne în 1896. La începuturi, această săritură era cunoscută și sub denumirea de săritura în lungime în alergare. Până în 1912, la Jocurile Olimpice a fost prezentă și o variantă numită săritura în lungime în picioare sau săritura în lărgime. Era similară cu săritura în lungime în alergare, dar sportivii porneau din poziția în picioare.

Cel mai de succes sportiv

Săritura în lungime a fost o probă exclusiv masculină înainte ca competiția feminină să fie inclusă în program, începând cu Jocurile de la Londra din 1948. La aproape 20 de ani după ce săritura în înălțime feminină a fost inclusă în listă. Legenda Statelor Unite, Carl Lewis, este cel mai de succes săritor în lungime masculin din istoria Jocurilor Olimpice. Acesta a câștigat medalii de aur la patru Jocuri de vară consecutive, între 1984 și 1996. Germana Heike Drechsler deține titlul la feminin, cu două medalii de aur și una de argint între 1988 și 2000.