Românul care cumpără și când nu are

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Educația financiară începe cu “îmi permit?”

Românii s-au obișnuit să cumpere și când nu au bani. Și nu cumpără doar lucrurile de care au nevoie.

Cumpără case mai mari decât le trebuie, mașini mai scumpe decât își permit, telefoane pe care le schimbă deși cele vechi funcționează perfect și vacanțe pentru care uneori plătesc luni întregi după ce s-au întors acasă.

Pentru că există o soluție aproape pentru orice: rata. La bancă, la card, deci tot la bancă.

Nu ai bani? Nicio problemă. Ai credit.

Nu îți permiți mașina? Ai leasing.

Nu ai bani pentru televizor? Ai card de cumpărături.

Nu îți permiți vacanța? Se rezolvă și aceea.

Am ajuns să confundăm posibilitatea de a cumpăra ceva cu posibilitatea de a ne permite acel lucru, două lucruri complet diferite.

 Prima mea lecție financiară a fost o mașină

Nu pretind că sunt vreo expertă financiră deși am pregătire de economist care a absolvit ASE la timp, nu pentru o funcție publică, la 40 de ani. Am învățat însă continuu, “m-am upgradat”, cum se spune, am fost atentă. Iar uneori am învățat după ce am plătit. La propriu.

Prima lecție dură am primit-o când am cumpărat o mașină nouă în leasing. Totul părea foarte simplu: avans, rată lunară pe care mi-o permiteam, mașină nouă.

Doar că la final a venit și celebra rată reziduală. Ultima rată. Cea care m-a terminat psihic pentru că era imensă pentru ceea ce calculasem eu. După ce am plătit-o, m-am așezat și am făcut un lucru pe care ar fi trebuit să-l fac înainte să semnez contractul: am calculat cât mă costase în realitate mașina. Cu peste 35% mai mult decât  dacă o plăteam cu banii jos.

Rate, costuri de finanțare, CASCO și alte cheltuieli care, luate separat, nu par dramatice. Adunate însă schimbă complet prețul real al bunului pe care credeai că l-ai cumpărat cu suma afișată în showroom.

Atunci am învățat ceva foarte simplu: prețul unui lucru nu este întotdeauna prețul scris pe etichetă. Prețul adevărat este suma totală care iese din buzunarul tău până când acel lucru este cu adevărat al tău.

 Contractele pe care aproape nimeni nu le citește

Băncile și companiile financiare sunt foarte bune la marketing.

Dobândă “de la…”. Rate “începând cu…”.

Perioadă de grație. Zero comision pentru nu știu ce. Ofertă specială. Refinanțare. Cashback.

Toate sună extraordinar în reclamă.

După aceea vine contractul.

Zeci de pagini, anexe, condiții, comisioane, excepții și formule pe care omul obișnuit de multe ori nu le înțelege.

Și semnează.

Aici este, poate, una dintre marile probleme ale educației financiare: ne uităm la rata lunară, nu la costul total.

“Îmi permit 500 de euro pe lună” nu înseamnă automat că îți permiți acel bun.

Întrebarea corectă este alta: cât mă costă în total și ce se întâmplă cu mine dacă peste doi ani nu mai câștig cât câștig astăzi?

Într-o lume în care locurile de muncă, afacerile și veniturile sunt din ce în ce mai puțin predictibile, aceasta ar trebui să fie întrebarea obligatorie înaintea oricărui credit important.

 Povestea absurdă cu CASCO

Am mai primit o lecție de la asigurări. Ani la rând am plătit CASCO prin diverși brokeri. Mașina era evaluată, mi se explica, la un anumit “preț de catalog”, în funcție de model, vechime și alte criterii.

La un moment dat m-am uitat la valoarea respectivă și am întrebat: dacă mașina mea valorează atât, o cumpărați? V-o vând. Vă fac și discount.

Evident că nu.

Pe piață, probabil că nu aș fi obținut niciodată suma la care era evaluată pentru calculul poliței.

Și atunci apare întrebarea simplă: dacă nu valorează atât când vreau eu să o vând, de ce valorează atât când trebuie eu să plătesc asigurarea?

Poate că există explicații tehnice, actuariale, contractuale. Dar pentru consumator rămâne obligația esențială de a întreba, de a compara și de a nu accepta automat orice cifră pusă în fața lui.

Asta tot educație financiară este.

Și nu trebuie să ai MBA la Harvard pentru ea.

Nu trebuie să fii economist ca să știi că 2 minus 3 înseamnă minus 1

Educația financiară a fost transformată uneori într-o disciplină complicată.

Investiții. Randamente. Dobânzi compuse. Portofolii. Obligațiuni. Acțiuni. Fonduri. Criptomonede.

Toate sunt importante.

Dar înaintea lor există o educație financiară elementară: nu cheltui constant mai mult decât produci. Atât.

Dacă ești companie, împrumutul poate avea o logică economică foarte clară: iei bani pentru o investiție care îți poate genera venituri mai mari decât costul finanțării.

Construiești o fabrică. Cumperi utilaje. Dezvolți un produs. Deschizi o piață nouă. Creditul devine instrument necesar.

Dar dacă eu mă împrumut pentru a finanța permanent un stil de viață pe care veniturile mele nu îl susțin, creditul nu mai este instrument. Devine capcană.

 Casa imensă în care folosesc trei camere

De ce să fac un credit uriaș pentru o casă din care folosesc efectiv o treime? Știați că există studii sociologice care indică faptul că, indiferent de mărimea acesteia, nu folosim mai mult de o treime din suprafață?

Pentru ce plătesc restul?

Mai multă energie. Mai multă întreținere. Mai multe taxe. Mai multe reparații. Mai mult mobilier. Mai multă curățenie. de mare este casa în care locuim, ne cream automatisme, trasee clare în propria casă, care fac să nu folosim mai mult de maxim ½ din suprafața ei?! Există aceste studii, am citit și eu din ele.

O casă nu este automat o investiție doar pentru că este proprietate.

Dacă mă obligă ani întregi la cheltuieli pe care abia le pot susține și nu îmi produce niciun venit, este în primul rând un cost.

La fel și mașina.

Să iau o mașină scumpă doar pentru că și prietenii mei au una, fără să am venituri pe măsură și suficient de sigure în perioada creditului, nu înseamnă prosperitate.

Înseamnă risc financiar pentru imagine.

Iar o mașină nouă în leasing care, cu costurile finanțării, CASCO, depreciere, taxe și valoare reziduală, mă costă mult mai mult decât valoarea economică pe care mi-o produce înseamnă, în multe situații, pur și simplu bani îngropați.

Sigur, dacă îmi permit și asta îmi face plăcere, foarte bine.

Problema începe atunci când nu îmi permit, dar vreau să par că îmi permit.

 Noi, românii, suntem “show-off”

Aici cred că este și problema noastră culturală. Nouă ne place să ne dăm mari, așa cum spuneam când eram mici.

Mașina să se vadă. Casa să se vadă.Telefonul să se vadă.Vacanța obligatoriu să se vadă. Restaurantul să se vadă. Brandul de pe geantă să se vadă.

Nu mai cumpărăm întotdeauna lucruri pentru utilitatea lor. Uneori cumpărăm simboluri prin care vrem să le spunem celorlalți cine suntem.

Sau, mai exact, cine am vrea să creadă ceilalți că suntem.

Și aici creditul a făcut minuni.

A democratizat aparența bogăției.

Poți să nu ai economii, să nu ai venituri sigure pentru următorii ani și să ai datorii serioase, dar în fotografia de pe Facebook să arăți impecabil financiar.

Problema este că poza durează câteva secunde.

Rata vine în fiecare lună.

Bogați în poze. Datori în realitate.

Poate că aici este, de fapt, marea noastră problemă de educație financiară: nu vrem neapărat să fim bogați. Vrem să părem bogați.

Vrem mașina pe care o vede vecinul, casa pe care o admiră prietenii, vacanța pe care o vede Facebook-ul și telefonul pe care îl observă cei de la masă.

Și pentru toate acestea există o bancă dispusă să ne ajute.

Doar că banca nu ne finanțează prosperitatea.

Ne finanțează dorințele și ne facturează slăbiciunile. Cu dobândă.

Am ajuns astfel la una dintre cele mai bizare forme de sărăcie modernă: oameni care au lucruri scumpe, dar nu au bani.

Au mașină de 50.000 de euro și rată.

Au casă de 300.000 și credit pe 30 de ani.

Au ultimul telefon și rate.

Au vacanțe exotice și carduri de credit.

Au poze superbe și conturi goale.

Și, culmea, îi privim uneori cu invidie.

Poate că adevărata educație financiară ar trebui să înceapă cu o propoziție pe care societatea de consum ne-a învățat să ne fie rușine să o spunem: “nu îmi permit.”

Eu cred exact invers.

Să știi că nu îți permiți este inteligență financiară.

Să nu cumperi doar pentru că poți lua pe credit este maturitate.

Să nu te intereseze ce mașină are vecinul este libertate.

Iar să ai bani în cont și să nu simți nevoia să demonstrezi nimănui că îi ai este, probabil, una dintre puținele forme autentice de bogăție.

Pentru că între omul care pare bogat și omul care este liber financiar există uneori o diferență uriașă: primul are lucrurile, al doilea nu are ratele.

Noi, românii, încă iubim să ne dăm mari.

Unii dintre noi n-am reușit să creștem nici până acum. Am rămas tot micuți, de grădiniță, la capitolul acesta.

Doar că, între timp, jucăriile au devenit Maseratti, penthouse uri sau vile uriașe și vacanțe în Maldives au Mykonos. Și toate pot arăta impecabil pe Facebook.

Numai că banca știe exact cât de bogați suntem.

Iar adevărata libertatea financiară începe în ziua când nu mi cumpărăm ca să vadă ceilalți că avem. Pentru că suntem cu adevărat bogați când nu datorăm nimănui imaginea pe care încercăm să o vindem despre noi.