România, puterea petrolieră a Europei. Istoria extracției de petrol între 1857 și 1939

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Petrol și istorie. La începutul secolului al XX-lea, România era una dintre marile țări petroliere ale lumii. În 1913, producția ajunsese la aproximativ 1,89 milioane de tone, ceea ce plasa țara pe locul al patrulea la nivel mondial, după Statele Unite ale Americii, Rusia și Mexic.

În 1936, extracția a atins maximul interbelic, de aproximativ 8,7 milioane de tone, iar în 1939 România rămânea al doilea producător european după Uniunea Sovietică.

Această ascensiune nu a fost un accident, ci rezultatul unei tradiții de exploatare, al dezvoltării rafinării și al integrării rapide în economia industrială europeană. Un film care avea să aducă un boom industrial.

De la păcura medievală la primele distilerii de petrol

Petrolul era cunoscut în spațiul românesc cu mult înainte de apariția industriei moderne. Un document din 1440 menționează păcura din zona Lucăcești, în Moldova. Timp de secole, țițeiul aflat aproape de suprafață a fost colectat din izvoare, gropi și puțuri săpate manual, în cadrul unei economii locale care preceda mecanizarea extracției.

În jurul anului 1840, în zona Bacăului au apărut distilerii rudimentare, în care petrolul era încălzit în cazane asemănătoare instalațiilor pentru fabricarea alcoolului. Obiectivul principal era obținerea petrolului lampant, produsul care avea să transforme păcura dintr-o resursă locală într-o marfă industrială.

Anul 1857 este considerat momentul de început al industriei petroliere românești moderne. Principatele Române au înregistrat atunci o producție de 275 de tone, prima producție națională înscrisă în statisticile internaționale folosite de istoriografia petrolului.

Tot în această perioadă, frații Mehedințeanu au construit la Râfov, lângă Ploiești, o instalație de rafinare destinată alimentării iluminatului public al Bucureștiului. Capitala a început să folosească sistematic petrol lampant, marcând trecerea spre un consum urban modern.

Ploieștiul și nașterea unei industrii

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, centrul industriei s-a mutat decisiv spre Valea Prahovei. Ploieștiul, Câmpina și Moreniul au devenit localități dominate de sonde, rezervoare, ateliere și rafinării. Săparea manuală a puțurilor a fost înlocuită treptat de forajul mecanic, iar întreprinderile familiale au cedat locul societăților pe acțiuni. În jurul acestor centre s-a format o muncitorime specializată, alături de tehnicieni, chimiști și ingineri pregătiți pentru noua economie industrială.

Legea minelor din 1895 a oferit un cadru juridic modern pentru exploatarea resurselor subsolului. Ea a încurajat investițiile, dar a deschis și calea unei prezențe masive a capitalului străin. În România au intrat grupuri financiare germane, britanice, olandeze și americane. Societăți precum Steaua Română, Astra Română și Româno-Americană au ajuns să joace un rol central în extracție și rafinare.

Capitalul străin a adus tehnologie, credit și acces la piețele internaționale, dar a redus controlul românesc asupra unei resurse strategice. Spre sfârșitul anilor 1930, companiile străine realizau cea mai mare parte a producției, în timp ce capitalul autohton păstra o pondere mult mai modestă. (ICFM)

Marele salt dintre 1900 și 1913

În 1900, România producea aproximativ 250.000 de tone de petrol. Treisprezece ani mai târziu, depășea 1,88 milioane de tone. Creșterea a fost susținută de extinderea sondelor, modernizarea rafinăriilor și dezvoltarea transportului feroviar, fluvial și maritim.

Industria românească nu era numai extractivă. În jurul petrolului s-au format geologi, chimiști și ingineri. În 1907, Bucureștiul a găzduit al Treilea Congres Internațional al Petrolului, la care au fost reprezentate 30 de națiuni. Un an mai târziu, chimistul Lazăr Edeleanu a elaborat procedeul de rafinare selectivă cu dioxid de sulf lichid, adoptat ulterior de industria internațională.

Primul Război Mondial a întrerupt brutal această dezvoltare. În 1916, în fața înaintării armatelor Puterilor Centrale, autoritățile române și aliații britanici au distrus sonde, rezervoare și rafinării pentru a împiedica folosirea lor de către Germania.

Imperial War Museums estimează că aproximativ 800.000 de tone de petrol au fost incendiate, aruncate în aer sau eliberate din rezervoare.

Puțuri de petrol la Moreni, 1930. sursa. Istoria în culori

Apogeul interbelic

După 1918, petrolul a devenit una dintre principalele resurse ale României Mari. Legislația minieră din 1924 a încercat să întărească rolul statului și al capitalului românesc, însă dependența de finanțarea și tehnologia externă a rămas ridicată.

Producția a crescut și a atins aproximativ 8,7 milioane de tone în 1936. România dispunea de peste 40 de rafinării, de conducte spre Giurgiu și Constanța, de peste 10.000 de vagoane-cisternă și de o infrastructură portuară capabilă să susțină exporturi masive. În 1939, producția era de aproximativ 6,24 milioane de tone, dintre care aproape două treimi mergeau la export.

Prima benzinărie din România s-a deschis în 1904 pe Calea Victoriei din București . sursa: facebook/viațaderomanas

Bătălia pe petrolul românesc

Importanța petrolului românesc era mai mare decât ponderea sa în producția mondială. Europa avea puține surse proprii, iar zăcămintele românești erau accesibile pe uscat, pentru Germania și statele din Europa Centrală.

În 1939, Berlinul, Londra și Parisul concurau pentru contracte, influență economică și acces la rafinăriile din jurul Ploieștiului.

Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, România devenise o putere petrolieră de rang internațional. Industria era una dintre cele mai spectaculoase modernizări economice ale țării, dar și o sursă de vulnerabilitate. Bogăția subsolului adusese capital, tehnologie și prestigiu, însă transformase România într-o miză strategică pentru marile puteri europene.