Autor: Alexandru Bucur

 Prima dezamăgire în această activitate am avut-o când, după un interviu dat unui ziarist de la Scânteia, apărut pe prima pagină, în primăvara lui 1952, cifrele de realizări date de mine au fost modificate cu câte un zero la sfârșit. Cu ziarul în mână și nota pe care o aveam cu cifrele date de mine, m-am prezentat la secretarul de partid, un anume Drăgoi, pe care l-am informat despre anomalia descoperită și ce crede ? Tov. secretar m-a rugat să nu mai spun la nimeni. Așa se făcea politică de presă. În activitatea de activist UTM, am participat la recrutarea secretarilor de primării din județ, din rândul tinerilor utemiști. Un alt motiv de politică impusă erau diverse teme de propagandă sovietică pe care eram obligați să o difuzăm în organizațiile din teritoriu pe care le controlam, dar pe care nu o făcem cu plăcere. Pe la sfârșitul lui septembrie 1952, am fost oprit să merg pe teren pentru a răspunde la o serie de întrebări puse de către o comisie de la București. Comisia era din cinematografie și la întrebarea dacă doresc să fac o școală tehnică în domeniu, am răspuns da, chiar cu bucurie că am posibilitatea să învăț altceva și să scap de politic, deși în cele ce urmează nu a fost chiar așa. La sârșitul lui octombrie 1952, am primit un ordin să mă prezint în București, la sediul Comitetului pentru Cinematografie, unde am fost primit de tov. Nicolae Belu, pre. Com. pentru cinematografie. În aceeași seară am fost transportat la Buftea unde a funcționat Școala Tehnică Administrativă, cu program intensiv de 4 ore dimineață și 4 după-amiază, în regim de internat. Acolo am făcut cunoștință cu colegii, circa 120, din care din jud. Prahova erau patru. Pe parcursul primelor lecții am constatat că pe lângă materiile tehnice trebuia să învățăm și economie politică, plus istoria URSS. În timpul școlii, am avut bucuria de a face parte din „Brigada lui Ionuț”, film de lung metraj, cu Emanoil Petruț în rol principal și regizat de marele regizor Ian Mihail. Întâlnirea cu acest regizor m-a stimulat și ca urmare am învățat cu mai multă plăcere și ambiție. La examenul după materia unui an, din 120 am rămas mai puțin de 100 și, la sfârșitul școlii, în iunie 1953, primii zece după note au fost repartizați în București, la cele trei instituții, adică Studioul București, Studioul de filme documentare și jurnale de actualități „Alexandru Sahia” și Întreprinderea de difuzare a filmelor. Eu am fost repartizat la „Alexandru Sahia”, condus atunci de tov. Ungureanu, pe post de referent tehnic. Aici am cunoscut personalități din lumea cinematrografică ca: Bostan, Savel Șchiopul, Virgil Calotescu, dar și pe Sergiu Nicolaescu cu care am avut mai multe divergențe datorită unor presiuni care mi le făceau pentru a da informații despre colegii din montaj, unde lucram. Faptul că-l refuzam îl făcea să fie uneori mai brutal și amenințător. O foarte mare atracție din perioada respectivă pentru mine a fost că timp de 6 luni am făcut împreună cu un contabil și un operator de proiecție, inventarul tuturor filmelor documentare și jurnalelor de activități strânse în subsolul Palatului Știrbei de la Buftea. Cu această ocazie am vizionat o istorie a țării. Printre altele aveam în fișa postului și asigurarea tehnică a filmelor care erau vizionate de către cei mai mari ai statului, adică Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Parhon, Constanța Crăciun și, prin 1955, pe Nicolae Ceaușescu venit îmbrăcat militar. Aceștia nu-mi făceau plăcere pentru că trebuia să stau multe ore după program sau să fiu adus de acasă seara, târziu.