2 februarie 2021 e una dintre cele mai rușinoase zile din istoria judiciară modernă a Rusiei. După ce a fost otrăvit cu o armă chimică neuro-toxică de către serviciul rus de informații FSB, liderul opoziției Alexei Navalnîi a fost condamnat la trei ani și jumătate într-un lagăr de muncă pe baza unor acuzații fabricate. În timp ce se pronunța verdictul au început să circule zvonuri că elitele conducătoare intenționează să-l încarcereze vreme de decenii.

Parafrazându-l pe regretatul Aleksandr Soljenițîn, laureat rus al Premiului Nobel și deținut politic, Navalnîi a fost condamnat la trei ani și jumătate, [va fi] servit 13 ani, după care îl va lovi norocul și va fi eliberat condiționat. Dar aveți grijă: în Rusia secolului 21 sarcasmul vă poate crea probleme. Pentru exemplificare, acum câteva zile redactorul șef al unui organ independent de presă din Rusia a redistribuit pe Twitter un banc. Pentru această crimă oribilă, un personaj care aduce a judecător l-a condamnat la 25 de zile după gratii.

În acest caz, se poate pune întrebarea: n-ar fi mai simplu pentru Kremlin să dizolve poporul și să aleagă unul nou? Salutări de la Berthold Brecht.

Poetul rus Igor Guberman scria cândva că „stând în închisoare am simțit că țara, în toată imensitatea ei, este o enormă celulă de închisoare”. În 1979 Grubman a fost arestat și condamnat la cinci ani într-un lagăr de muncă pe baza unor acuzații fabricate. Nu cu mult timp înainte, în 1975, filozoful francez Michel Foucault publicase „Supraveghează și pedepsește”. Indiferent dacă i-a citit sau nu cartea, Guberman a înțeles cum să-și asume ca poet munca lui Foucault.

Dacă puterea oprimantă care l-a intimidat, otrăvit și încarcerat pe Alexei Navalnîi vine de la Kremlin, poate că puterea mai decisivă e ancorată în mințile rușilor: puterea invizibilă uniformizatoare pe care Foucault o descrie drept „puterea disciplinară [… care] e pretutindeni și mereu alertă; ea funcționează permanent și în mare măsură în tăcere”.

În consecință, cazul Navalnîi este unul simbolic și cu repercusiuni ce depășesc persoana lui. În fapt, este vorba de a crea disciplină în mintea rusească: generarea unei cuști mentale invizibile care să le demonstreze rușilor contemporani că nu sunt nimic altceva decât niște șerbi ruși de secol 18 – doar că mai bine hrăniți și educați decât strămoșii lor.

Pentru cititorul dispus să-și reamintească istoria, dictaturile aveau tendința de a vâna, încarcera și ucide milioane de oameni. Gândiți-vă la Mao Zedong și la Revoluția Culturală din China. Sau la Marea Teroare de sub Iosif Stalin din URSS. Dar acela e trecutul. Astăzi, tot ce trebuie dictatorii să facă este să încarcereze din când în când câte o mână de oameni, să-i și omoare pe câțiva dintre ei și, deținând controlul deplin asupra presei guvernamentale, să difuzeze de milioane de ori la TV, radio și pe internet aceste măsuri.

Odiseea lui Alexei Navalnîi are menirea de a menține Rusia într-o cușcă

Chiar dacă imaginile cu copii manifestând pașnic bătuți de serviciile de securitate la Moscova și în toată țara sunt într-adevăr șocante, ele nu necesită neapărat multă violență. Din nou și din nou, prin exercițiul precedentelor și diseminarea propagandei, rușii au învățat să se auto-disciplineze și să se comporte conform așteptărilor pe care le au de la ei stăpânii lor ascunși după zidurile Kremlinului. Discursul lui Navalnîi din sala de judecată confirmă acest lucru: „Cel mai important lucru în tot acest proces nu este ce se întâmplă cu mine. Încarcerarea mea nu este dificilă. Ce contează cel mai mult este de ce se întâmplă acest lucru. Se întâmplă pentru a fi intimidate mari mulțimi de oameni. Ei închid un om pentru a înspăimânta milioane.”

În Occident unii s-au obișnuit deja cu situația. Alții cred că e doar un „reality show” pe Netflix. Avem deplina libertate de a închide știrile și a ne face de lucru cu altceva. În definitiv, de ce ne-ar păsa nouă de viitorul poporului rus? Există totuși un motiv simplu. N-ar fi lipsit de previziune, și totodată egoist, din partea noastră să ne gândim doar la propria libertate? Putem noi – după tot ce am îndurat – să fim cu adevărat liberi atât timp cât nu suntem dispuși să apărăm libertatea altor popoare?

Dar chiar dacă noi ar trebui să oferim sprijin moral, sacrificiul suprem trebuie să vină de la însuși poporul rus. Vor avea rușii curajul să evadeze din cușca lor Foucault-iană?

Un patriot care s-a pus în slujba poporului rus, Navalnîi și-a încheiat discursul din instanță cu următoarele cuvinte: „Cei mai buni sunt oamenii [rușii] care nu se tem – oamenii care nu-și întorc privirea”. (Rador)

 

https://www.jpost.com/opinion/the-alexey-navalny-odyssey-is-about-keeping-russia-in-a-cage-opinion-658283