Să presupunem că doctorul Arafat a avut o cădere psihică şi s-a urcat pe bloc. Nu spune nimic şi se uită în gol. Când cineva vine spre el, omul se apropie de marginea clădirii. Ce şanse are bietul de el? Ce spune protocolul? Îl va salva cineva? Sau se va arunca şi se va zdrobi de caldarâm?

Eşecul operaţiunii de salvare a femeii E.I., din Bucureşti, de săptămâna trecută, are un epilog tulburător, aşa cum reiese din declaraţiile oficiale. Secretarul de Stat Raed Arafat, în comunicatul remis presei, afirmă – cacofonic – despre negociatorii săi: “[…] Atunci când îşi fac treaba, când iau decizii, să o facă cu (sic!) încredere, că noi vom sta în spatele lor. Dacă se gândesc la ce s-ar putea spune pe urmă şi îşi pun la îndoială deciziile, mă tem că nu vor mai lua deloc decizii sau vor lua decizii greşite”.

Să înţelegem că dorinţa domniei sale este să pună deasupra criticii o întreagă breaslă profesională? Dincolo de dubiu. Dincolo de ofensă. Dincolo de sobru scrutin. În plină impunitate. Nu de alta, dar au firi fragile, dacă vor fi luaţi repede s-ar putea să se piardă şi, pe viitor, să refuze să mai danseze ceardaşul intervenţiei. Observată, cu sprânceană ridicată de mulţi, fraza e sordid simptomatică pentru un Serviciu care a suferit o mutaţie ontologică majoră. De la o organizaţie despre, şi în slujba, cetăţeanului, SMURD a ajuns în ograda statului şi-apoi a devenit Stat. Stat în Stat. Şi, ca orice element procariot din Stat, dintr-o dată a devenit sensibilă, până la isterie, la antagonism. Oricât de intensă ar fi dorinţa doctorului Arafat să fie linişte în congregaţie, şi toţi să slujească la altarul performanţei rubinii a IGSU, lucrurile stau altfel într-o ţară liberă.

35 de ore de aşteptare degeaba

Într-o ţară liberă consensul este că nimeni nu e deasupra criticii. Nu se judecă oamenii, cât faptele lor. Şi e obligatoriu ca faptele să fie judecate, într-un spirit care aproximează dictonul olimpic: “Dacă ai învins, continuă! Dacă ai eşuat, continuă!”. Propunerea că un ditamai Inspectorat General de Situaţii de Urgenţă depinde, emoţional, de adulaţia necondiţionată a maselor – sau altfel cine ştie ce se întâmplă – este ridicolă. Cu atât mai mult cu cât, în ultimii cinci ani, au fost cel puţin trei instanţe majore care au evidenţiat – s-o spunem în limbajul lemnos familiar politicienilor – lacune. Prima lacună, cea mai des invocată, este cea a dotărilor. Aici, ciuma guvernării face că poţi dilua urgent argumentul sărăciei în fapt, nu doar cu duhul, a diverselor organele din Sănătate, pentru că şi în spitale e jaf, şi în dispensare e praf. De ce-ar face IGSU vreo diferenţă?

Lipsa materialului logistic la intervenţie nu ţine, totuşi, doar de banii pe care-i bagi într-un serviciu, cât de elementul uman. De ani de zile, jurnaliştii pierd timp şi cerneală, în observaţia că maşinile nu salvează oameni. Oamenii salvează oameni. Dar uneori oamenii, oricât de oameni ar fi, nu pot să facă minuni. Degeaba negociezi 35 de ore împlinite, dacă la sol nu ai restul de arsenal din veriga obligatorie a muncii de echipă. Să propui, ca şef al IGSU, că s-au respectat manuale şi protocoale nu spune mare lucru. De fapt singurul lucru pe care îl spune e că manualele trebuie făcute mai bune, că protocoalele trebuie revizuite.

Problema doctorului Arafat

Critica empatică a colegilor de breaslă poate fi luată în tărbacă. Doar că unii vor rămâne ferm pe ambele picioare în critica lor. Doar că ei îşi vor spune că, la fel ca şi tine, într-un an au desfăşurat propriile lor intervenţii pe suicid, spre exemplu. Câteva zeci, dacă nu cumva sute, doar în ultimul an. Îţi vor spune că ai nevoie de experţi suicidologi la o intervenţie de criză pe suicid. Că nu e destul “să chemi un psihiatru de la Obregia” ca să rezolvi un astfel de caz. Că ai nevoie de o mână de oameni care să-ţi arate calea către standardul de operaţiune aşa cum se desfăşoară şi în alte ţări, nu doar la noi între munte şi mare. Există o formă de expertiză pe care n-o poţi capitaliza dacă te grăbeşti cu rapoarte auto-referente la 24 de ore după o tragedie. Înţelepciunea unui Stat matur ar fi cerut ca, în umbra dramei de la Bucureşti, doctorul Arafat să spună, spre exemplu, că va chema la o masă rotundă experţi în suicidologie, membrii Asociaţiei Române de Prevenţie a Suicidului, oameni ca psihiatrul Doina Cosman, sau Albert Veress, veritabile repere în suicidologia românească, încât să avem o mai bună abordare a unor astfel de cazuri. Doar că aici doctorul Arafat are o problemă. Şi problema este că “Serviciul” dânsului, din motive obscure până la urmă, este în grădina ministrului Oprea, la Ministerul de Interne. Şi domnul Oprea are multe calităţi, dar viziunea nu este una dintre ele.

Pot să se mai sinucidă o duzină de inşi. Discursul lui Raed va fi acelaşi

Decizia de “unificare a serviciilor” sub IGSU a fost luată, oamenii îşi vor aduce aminte bunăoară, după ce un avion cu medici, dar şi cu o studentă la Medicină – Aura Ion – a căzut, la începutul anului trecut, în Apuseni. Deşi operaţiunea de căutare şi salvare a fost un dezastru, guvernanţii s-au grăbit să se laude reciproc, pe genunchii unor altora, că remanierea IGSU va aduce o pax aeterna în galaxie. Ce-al trebui să-l preocupe, la acest moment, pe doctorul Arafat este cât de previzibil a devenit discursul dânsului. Un discurs sterp, apologetic, lipsit de umanitatea care l-a făcut persoana credibilă care e astăzi. Discursul unui birocrat care nu iese din linia oficială, care, pe undeva, s-a pierdut de trecutul reformator care duce către anii ’90 şi maşinile de intervenţie de la Mureş şi Cluj.

Nici prevenţie, nici postvenţie!

Tristeţea noastră, a tuturor celorlalţi, nu este neapărat că femeia aceasta în cele din urmă s-a aruncat de pe bloc. Tristeţea este şi că, în vacarmul public iscat ulterior, singura reacţie a autorităţilor a fost să riposteze, sec, că nimeni nu a săvârşit păcate “prin neglijenţă”. Cumva împotriva realităţii, cumva repetitiv după cazurile Siutghiol, Apuseni, Muntenegru, Giuleşti. Şi iritarea pe care-o manifestă declaraţiile IGSU este simptomatică pentru un complex al puterii care atinge, corupe şi distorsionează scopul fiecăruia dintre cei în mandat public. Suntem toţi efemeri. Şi oamenii mari suferă de aceeaşi perisabilitate. Ei au voie să (se) treacă. Dar faptele lor nu trec. Rămân, mereu, enorm de multe lucruri de făcut şi, dacă sunt făcute bine, vor fi făcute preventiv, nu postventiv. Postvenţia este lucrul, spre exemplu, pe care-l faci cu familiile unui victime de suicid astfel încât să le ocroteşti sănătatea mintală, starea emoţională, distress-ul. A vorbit cumva doctorul Arafat de postvenţie în raportul dânsului? Vreun moment? A organizat o celulă de criză psihologică la faţa locului, şi după incident? Ca în trecut ar fi avut la dispoziţie acelaşi arsenal pe care l-a avut – voluntar! – de la Colegiul Psihologilor când s-a întâmplat accidentul din Muntenegru.

A fost, vreun moment, IGSU interesat să coopereze, să salvgardeze nu doar viaţa femeii respective cât şi bunăstarea celor dragi ei? De cum vor îngriji specialiştii din serviciul dânsului pe cei implicaţi, de voie de nevoie, în această dramă? Nu. Aici e marea problemă ontologică a domniei sale. Nu despre lucrurile pe care consideră că oamenii din subordine le-au făcut. Ci despre lucrurile despre care nici măcar nu ştie că oamenii lui nu le-au făcut, sau le-ar fi putut face! Nu e niciodată târziu să îţi remaniezi gândirea. Şi, cel puţin medicii ştiu asta: niciodată – dacă eşti medic – nu încetezi să înveţi.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru, specializat în sucidologie

Mihnea-Petru Pârvu este reporter