Le văd în multe locuri.
Zac nemişcate, aidoma unor carcase bântuite de vise în sepia. De zece luni, de trei ani, de două cincinale. Au încremenit în parcarea de la Casa Presei, în coasta unui bloc din Titan, în spatele Pieţei Mureş sau la margine de oraş, printre troiene de moloz, noroaie sculptate de vânt şi câini rebegiţi. Trec cu o uşoară strângere de inimă pe lângă ele, ca prin preajma unor schelete care au evadat din cripte şi s-au răsucit contra firii, dornice să tulbure tabieturile celor vii. Le-aţi văzut şi dumneavoastră, fără îndoială - când v-aţi întors de la serviciu sau de la cumpărături, când aţi ieşit cu nepoţelul, când v-aţi dus să vă faceţi analizele. Le-aţi văzut şi aţi citit în praful aşezat pe ele mesaje sau amintiri de demult, de pe vremea când griul era alb, pereţii casei nu se coşcoviseră, iar ridurile nu dăduseră năvală pe frunte şi la colţurile gurii.
Marile oraşe ştiu să integreze ruinele nobile, ba chiar să facă din ele simboluri ale unui prestigiu niciodată pierdut. Aşezările sprijinite de soartă, de istorie şi de propriii locuitori au o anumită somptuozitate a decadenţei, un parfum al eşecului preschimbat în izbândă. Ajunge să petreci trei ore în Roma ca să pricepi imediat acest lucru. La Bucureşti, oraş hulit şi iubit cu egală pasiune, prezenţa ruinelor nobile e firavă, aproape inexistentă. Există, în schimb, alte ruine - semne ale unui intratabil amestec de plictis şi nesimţire, de indiferenţă şi abandon, de neputinţă şi sictir. E vorba de zecile, sutele sau poate miile de maşini lăsate de izbelişte pe domeniul public.
Aproape că nu există stradă sau parcare unde să nu întâlneşti aşa ceva. Capitala pare o enormă junglă de asfalt, înţesată de capcane în care o mulţime de victime agonizează îndelung. Fiecare maşină părăsită e un spectacol al degradării, un elogiu al batjocurii şi neglijenţei. Contemplarea ei începe cu un moment de enervare, cu o obiecţie de bun-simţ. Hârbul acela cu roţile dezumflate şi supte de asfalt ocupă locul unei maşini sănătoase. Iar într-un oraş cu problemele de logistică ale Capitalei, miile de vechituri abandonate îi înfierbântă şi mai mult pe posesorii de maşini funcţionale. Furia e perfect justificată, iar refrenele ei, previzibile: Nu avem destule locuri de parcare, circulăm alandala şi isteric, tocmai asta ne lipsea - o puzderie de cadavre auto pe care nimeni nu are timp sau obraz să le îngroape cum se cuvine, în cimitirele de maşini. Primăriile ce păzesc? Edilii de ce nu acţionează? De ce nu dau sancţiuni celor care urâţesc obrazul şi aşa destul de neatrăgător al oraşului? Însă odată depăşită revolta civică, spectacolul exercită o fascinaţie la limita morbidului. Rabla aceea ruginită, cu o folie de plastic în loc de parbriz, cu scaunele roase, aproape putrezite, cu oglinzile sparte sau furate de mult, cu volanul mâncat şi cu portiere care zornăie sinistru, nu înseamnă doar culcuşul provizoriu al unui vagabond. Mormanul de fiare inerte e un soi de legătură intimă a proprietarului cu un trecut din care nu e în stare - şi poate că nici nu vrea - să se smulgă. În locul albumului cu amintiri, el se refugiază într-un trecut pe care nu se simte obligat să-l împartă cu nimeni. Sigur, într-o judecată de primă instanţă, un asemenea om e vinovat şi îşi merită pedeapsa. Totuşi, în judecata de a doua instanţă, cea care caută miezul logic al fiecărui gest, acelaşi om devine victima propriei inadaptări. De aceea, cu o mână îi întinzi plicul în care se află amenda, iar cu cealaltă îţi vine să-l baţi compătimitor pe umăr.
Recomandările noastre
