„Tante Margot”, alias Mărgărita Miller-Verghy, a fost un personaj al lumii literar-artistice ante- și interbelice de la a cărei moarte se împlinește astăzi o cifră oarecare (pe 31 decembrie 1953, cu două zile înainte de a împlini 89 de ani). Povestea ei de viață este extraordinară.

În continuare, un portret concis schițat de criticul literar Paul Cernat: Cu ascendență polono-elvețiană și o educație cosmopolită (licență și doctorat în filosofie la Geneva), rudă prin alianță cu familia Delavrancea, mereu în anturajul protipendadei culturale românești și europene (a avut și o bogată corespondență cu John Galsworthy), pedagog titrat, ca și mama ei (directoare de pension, autoare de manuale și alte cărți didactice), filantroapă și animatoare culturală omniprezentă, feministă de lux, publicistă, traducătoare, prozatoare naivă dar nu lipsită de interes (romanele Theano, Cealaltă lumină, Blandine) și autoare dramatică insignifiantă, în schimb critic de artă informat.

Un accident auto i-a provocat orbirea

A publicat primele traduceri în franceză din poezia lui Eminescu, prima antologie a scrisului feminin autohton (împreună cu E. Lovinescu) și primul roman polițist românesc scris de o femeie (Prințesa în crinolină, apărut cînd Mărgărita Miller-Verghy avea peste 80 de ani).

A fost una dintre fondatoarele Asociației Femeilor Cercetașe (în 1915) și a Societății Scriitoarelor Române (1925, alături de Adela Xenopol). În anii 20, urmare a unui accident de automobil la Paris, a orbit, ceea ce n-a împiedicat-o să fie, pe mai departe, o femeie de lume omniprezentă.

Dezamăgită în amor

O vreme, Mărgărita Miller-Verghy a fost nelipsită de la ședințele cenaclului „Sburătorul.” După o decepție amoroasă de tinerețe (cu Barbu Delavrancea, care a lansat-o literar) s-a resemnat cu o existență celibatară, servind drept oficiu matrimonial pentru alții. Bunăoară, pentru Mateiu Caragiale, pe care l-a „apropiat”, în casa ei, de Marica Sion (bună și veche amică).

Lucia Demetrius, care i-a fost apropiată, îi face în Memorii un portret detaliat, afectuos și expresiv. Iată o vizită în strada Robert de Flers, fostă Surorilor, actuală Logofăt Luca Stroici, în casa Floricăi Sion, sora Maricăi Caragiale și cumnata Alicei Voinescu, prin 1936 (Mateiu murise deja, Florica se pregătea să moară, iar Marica va mai trăi opt ani și jumătate):

„Cu Tante Margot am fost în vizită într-o zi de primăvară sau chiar de vară la cealaltă fostă domnișoară Sion, Florica, măritată cu pictorul Voinescu. Locuia într-o casă boierească veche, de pe strada Robert de Flers, casă în care au locuit mai apoi frații Magheru, nepoții ei, amîndoi ilegaliști. O scară de lemn lustruit ducea la apartamentul Floricăi Voinescu. Era ziua ei de primire. Într-o imensă sufragerie fusese pusă masă pentru ceai, cu fața de masă brodată și dantelată, cu cești delicate, cu platouri de prăjituri, cu doamne bătrîne în jurul mesei.”

Cum mor fluturii

Și scena morții lui Tante Margot, 17 ani mai tîrziu (martora ei, Ștefana Velisar Teodoreanu, era nepoata de soră a Mariei Delavrancea născută Lupașcu, cea care i-l „suflase” lui Margot pe Barbu, în tinerețe...):

„A cerut să fie chemată prin telefon nepoata ei Lily Teodoreanu (Ștefana Velisar) care locuia la cîțiva pași. Avea cred iar acea criză de anemie cerebrală care o mai încercase odată. Lily a venit imediat. A găsit-o palidă, cu mîinile, cu fruntea rece. Tante Margot a rostit încet: „Cherie, tu crois que c`est peut-etre la mort?” A completat tot ea: „Oui, ca doit etre la mort!”, a închis ochii și s-a stins. Cred că așa trebuie să moară fluturii, fără delir, fără chin”.