Sursa: EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Ca jurnalist, mai întotdeauna ești nevoit să te lași de o parte pe tine, cu tot cu pasiunile tale. Trebuie să-ți alegi temele cu gândul la interesul și folosul public, la acela al cetățeanului. Desigur, îi am în vedere pe jurnaliștii pur-sânge, nicidecum pe deontologii și propagandiștii care pun înainte de tot și toate interesele găștilor politico-securistice. Drept care, pentru astăzi mi-am luat o mică vacanță de la bolojeni, friți, georgești și alte caricaturi toxice, ca să scriu așa cum mi-ar plăcea să o fac de câte ori mă așez la tastatură, despre un subiect care nu-mi dă pace de multă vreme.
O relație catastrofală
Poate știți deja, deopotrivă mari scriitori, Ion Luca Caragiale și fiul său, Mateiu, au avut o relație catastrofală. Două talente colosale nu au încăput în aceeași teacă? Nu am răspunsul și nici biografii celor doi nu au putut descoase până la căptușeală ițele sufletești care i-au făcut pe cei doi imposibil-compatibili unul pentru celălalt.
Mateiu Caragiale a apărut pe lume dintr-o relație extraconjugală a lui I. L. Caragiale cu Maria Constantinescu. Tatăl însă l-a recunoscut și declarat pe copil la starea civilă. I-a dat astfel numele său. Mai târziu, odată căsătorit cu Alexandrina Burelly, l-a adus pe micuțul Mateiu în căminul său.
Capete turtite de tăvile cu plăcinte
Probabil, complexul „copilului din flori” l-a împins pe adolescentul Mateiu către studiul heraldicii, al blazoanelor, adică al continuității nobiliare garantate. Își căuta și lui asemenea ascendențe, pe care tatăl său i le îneca în cel mai zeflemitor-caragialesc stil cu putință:
„Ce tot spui, mă? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar. Purta tava pe cap. De asta noi suntem turtiți în creștet!”. Tatăl nu mințea cu nimic, bunicul său, Ștefan Caraialis, venise în Țara Românească, la curtea lui Caragea Vodă, ca bucătar de zaharicale și plăcintar.
Un ratat, scriitor de geniu
Nu doar acest complex i-a rupt pe cei doi, mai ales pe fiu de tată, Mai erau și nemulțumirile tatălui față de lenea visător-contemplativă a fiului, care nu reușea mai nimic în viață. Acesta din urmă, se mulțumea să se izoleze parazitar într-o lume imaginară, în care el juca rolul unui dandy aristocrat.
În acest timp, tatăl îi trăgea picioarele spre pământ în zadar. Tânărul Mateiu a fost respins la școala de ofițeri, iar facultatea de drept a abandonat-o rapid. Soi-rău, spune românul când aude de așa ceva. Ei bine, toate până la un moment pe care eu l-aș numi astral, cel al publicării romanului „Craii de Curtea-Veche”.
Cel mai valoros roman al literaturii române
Unii îl consideră a fi cel mai valoros roman al literaturii române. Mă număr printre ei, iar valoarea universală a scriiturii este doar un singur argument. Romanul a fost publicat în 1929, iar eu nu mă încumet la vreo analiză literară pe aici. Cine vrea și poate să-l citească și înțeleagă, să o facă neîntârziat.
Foarte important pentru ceea ce doresc să arăt, romanul a apărut la 17 ani de la moartea lui I. L Caragiale. Moarte privită de fiu cu detașare, consemnată în memoriile unor celebrități ale vremii, prezente la funeraliile acestuia din anul 1912.
Am venit să-l văd pe tata mort
La înmormântare, Mateiu a refuzat să afișeze vreun semn de doliu, nu a vărsat nicio lacrimă și a șocat-o pe pianista Cella Delavrancea, atunci când i-a expus detașat-glacial, în limba franceză, motivul prezenței sale la funeralii:„Je suis venu voir feu mon père” („Am venit să-l văd pe răposatul meu tată”).
Relația dintre Ion Luca Caragiale și fiul său, Mateiu Caragiale, a fost deci una care a stat sub semnul resentimentelor. Dacă tatăl mai mult făcea „mișto” de fiu, fiul și-a urât plenar tatăl chiar și după moarte. Nu l-a iertat nici în mormânt. În momentul apariției romanului Craii de Curtea-Veche, repet, la 17 ani de la moartea tatălui sau, fiul l-a crucificat pe vecie în scris.
Tatăl, identificat cu o căzătură
A făcut-o acolo unde îl descrie pe Gore Pirgu, personaj culme a abjecției nu doar roman, ci și în literatura română. Și unde trimite fără echivoc la tatăl său, îl identifică fără drept de apel cu Gore Pirgu, o căzătură absolută, menită în roman, printre altele, să sublinieze noblețea unor alte personaje:
Era dat în Paşte, dat dracului. A! sa fi voit el, cu darul de a zeflemisi grosolan și ieftin, cu lipsa lui de carte și de ideal înalt și cu amănunțita lui cunoaștere a lumii de mardeiași, de codoși și de șmecheri, de teleleici, de târfe și de țațe, a năravurilor și a felului lor de a vorbi, fără multa bătaie de cap, Pirgu ar fi ajuns sa fie numărat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s-ar fi zis ,,maestrul”, și-ar fi arvunit statui și funeralii naționale. Ce mai ,,schițe” i-ar fi tras, maica ta Doamne! de la el sa fi auzit dandanale de mahala și de alegeri.
Executat cum nu se poate mai limpede
Mateiu își identifică nemilos tatăl fără să-l numească direct. O face însă prin indicii clare cu privire la cam toată opera tatălui. În orice caz, la tot ceea ce este mai important și caracteristic în ea. Adică, „ce mai schițe...” trimite la „Schițe(1897), și „Momente, schițe, amintiri”(1908), apoi, „dandanalele de mahala” trimite la „O noapte furtunoasă”(1879) și „D-ale carnavalului”(1885), pentru ca în final, „dandanale ... de elegeri” să țintească „O scrisoare pierdută” (1884).
Îmi știu lungul nasului, nu o fac pe aici pe George Călinescu ori pe Nicolae Manolescu, dar de prin liceu îmi stăruie în minte acest fragment din roman și semnificația izbitoare găsită de mine. De atunci mă întreb cum de niciunui specialist nu i-a sărit în ochi pumnul năprasnic aplicat de Caragiale-fiul lui Caragiale-tatăl. Iar asta, cu atât mai cutremurător, peste timp și peste o lespede de mormânt.
Recomandările noastre
