Denis Cenusa / sursa foto: Twitter
Din cuprinsul articolului
Extinderea UE spre est, inclusiv spre Republica Moldova și Ucraina (și, eventual, Georgia), depinde într-o măsură semnificativă de rezolvarea problemei integrității teritoriale. Chiar dacă reformele în domenii fundamentale și sectoriale vor fi finalizate în următorii ani, aderarea Chișinăului (și a Kievului) la UE va necesita aplicarea de către Bruxelles a „precedentului cipru”. Conflictul transnistrean și statutul postbelic al teritoriilor ucrainene ocupate de forțele rusești vor trebui luate în considerare de către UE, vrând-nevrând.
Prin urmare, Acordurile de Aderare dintre Republica Moldova și Ucraina cu UE urmează să specifice „când” și „cum” obligațiile asumate de Chișinău și Kiev față de UE vor avea efect juridic asupra teritoriilor aflate sub ocupație rusă. Pentru a se apropia de modelul cipriot, ambele țări vor fi obligate să stabilească mecanisme de monitorizare a fluxului de bunuri și persoane din „zonele gri”. Astfel de funcții de control ar putea fi îndeplinite pentru cazul moldovenesc sub umbrela Misiunii UE de asistență la frontieră (EUBAM), operațională în Republica Moldova din 2005.
Un efort similar pentru Ucraina ar trebui însă să implice mecanisme internaționale mai sofisticate, similare cu cele utilizate în Cipru, unde „zona tampon” este monitorizată de forțele de menținere a păcii ale ONU, pe baza unei rezoluții a Consiliului de Securitate, al cărui membru permanent este Rusia.
Inevitabilitatea „modelului cipriot”
Documentul de aderare al Ciprului (Protocolul nr. 10 din 2003) prevede în mod expres că legislația europeană se va aplica automat întregului teritoriu al țării după aderare, atunci când statele UE decid în unanimitate că sunt îndeplinite criteriile necesare. Cu alte cuvinte, UE a fost de acord să accepte Ciprul până la reintegrarea sa, recunoscând că nici Nicosia, nici Bruxelles-ul nu pot controla eficient situația din regiunea cipriotă controlată de turci. Fără această excepție specială, Ciprul divizat nu ar fi fost permis să adere la UE. Precedentul cipriot a fost influențat considerabil de precondiția impusă de Grecia, care la începutul anilor 2000 a recunoscut că valul de extindere din 2004 ar fi putut fi blocat dacă Ciprul (nereunificat) nu ar fi fost adăugat la același pachet.
Este puțin probabil ca problemele teritoriale din Republica Moldova și Ucraina să fie rezolvate într-un timp scurt. În același timp, factorii de decizie politică din aceste țări și-au exprimat deschis sprijinul pentru finalizarea procesului de aderare la UE în următorii 4 ani (2030). Astfel, fără adoptarea „modelului cipriot” de aderare fără reintegrare teritorială, niciuna dintre aceste țări nu va fi admisă în UE. În acest fel, precedentul creat de Cipru, cu ajutorul Greciei și în ciuda rezistenței turcești, reprezintă o garanție pentru țările candidate care se confruntă cu probleme teritoriale.
Acest lucru ar putea crea o situație de securitate fără precedent pentru UE. Niciodată până acum statele membre ale UE nu au avut în posesie „zone gri” controlate de Moscova, fie sub forma unor teritorii separatiste nerecunoscute la nivel internațional (regiunea transnistreană), fie ca teritorii anexate ilegal Rusiei (Crimeea, părți din Donbas, Luhansk, Zaporojie și Herson).
Chiar dacă Cipru evită să vorbească despre aplicarea modelului său de către Chișinău și Kiev, realitatea de pe teren nu permite o altă soluție juridică sau tehnică. Excluderea modelului cipriot din calcule ar implica faptul că părțile moldovenească și ucraineană ar decide să renunțe la teritoriile ocupate de Rusia, doar pentru a-și crește șansele de a adera la UE.
Un astfel de scenariu ar echivala cu renunțarea la integritatea teritorială și ar implica costuri politice (crimă de trădare de țară) și de securitate periculoase, inclusiv rebeliuni violente antiguvernamentale. Din acest punct de vedere, capitalele europene și factorii de decizie politică moldoveni și ucraineni vor apela la „precedentul cipriot” pentru a obține statutul de membru al UE. În caz contrar, aderarea acestor țări riscă să fie blocată până când Chișinăul și Kievul își vor restabili integritatea teritorială, ceea ce nu pare a fi un obiectiv realizabil decât pe termen lung și în funcție de evoluțiile din Rusia.
Ce a motivat UE să accepte „modelul cipriot” de aderare?
Pe lângă factorul grec, care a creat un front politico-diplomatic robust în favoarea aderării Ciprului la UE, au contat și alte aspecte, cum ar fi: 1) controlul UE asupra fluxului de mărfuri și persoane din zona necontrolată de Nicosia și 2) existența unei misiuni de menținere a păcii sub auspiciile ONU.
Principala condiție pentru aderarea Ciprului la UE într-un stat divizat a fost capacitatea instituțională a autorităților cipriote de a controla circulația persoanelor și a mărfurilor. Conform Regulamentului UE din 2004 („Regulamentul Linia Verde” – nr. 866/2004), partea cipriotă este obligată să controleze ce intră în zona cipriotă turcă din partea persoanelor, mărfurilor și serviciilor. Doar 9 puncte de trecere în zona cipriotă turcă sunt aprobate de Bruxelles pentru circulația persoanelor și mărfurilor (cu încă două puncte planificate pentru viitor). Sunt stabilite reguli stricte pentru exportul de mărfuri în scopuri necomerciale, valoarea maximă a mărfurilor fiind stabilită la 260 de euro de persoană per trecere. Mărfurile care trec prin punctele de control în scopuri comerciale trebuie să fie însoțite de documente justificative emise de Camera de Comerț a regiunii cipriote turce. În plus, produsele trebuie să respecte standardele UE, cu excepția produselor destinate consumului personal, în limite foarte stricte reglementate de UE.
O altă considerație care a jucat un rol în aderarea Ciprului fără reunificare a fost desfășurarea Misiunii ONU de Menținere a Păcii în Cipru din 1964, cu un mandat extins după armistițiul din 1974 (cu 908 de membri ai personalului în misiune în 2025). Una dintre funcțiile principale ale misiunii este de a asigura integritatea „zonei tampon” de 180 km lungime, care împarte insula în două zone. Misiunea ONU mediază problemele umanitare dintre părți pentru a preveni izbucnirea conflictului.
Funcțiile Misiunii ONU sunt facilitate de Forțele Britanice (Operațiunea „Tosca”), găzduite de Baza Militară Suverană Britanică din Episkopi și Dhekelia, în estul insulei. Prezența forțelor internaționale de menținere a păcii permite de-escaladarea situației, prevenind reluarea conflictului, care ar deveni unul între un stat UE (Cipru) și autoritățile de facto ale regiunilor cipriote turce, susținute de Ankara. Chiar dacă ambele state fac parte din NATO, forțele ONU de menținere a păcii sunt elementul central al stabilității pe insulă, care rămâne divizată la mai bine de 20 de ani de la aderarea Ciprului la UE.
După aderarea Ciprului, UE s-a concentrat pe apropierea comunităților divizate. În 12 ani, între 2006 și 2018, 519 milioane de euro au fost alocate pentru proiecte de asistență pentru comunitatea cipriotă turcă. Peste jumătate din această sumă a fost prevăzută pentru proiecte de infrastructură și dezvoltare socio-economică. Beneficiarii din zona necontrolată de Cipru au fost aproximativ o mie de fermieri și o mie de oameni de afaceri.
Proiectele finanțate de partea europeană au contribuit la creșterea numărului de treceri în ambele direcții ale „liniei verzi”, ajungând la peste 2 milioane de treceri în 2018, fiind în creștere constantă. În acest fel, aderarea Ciprului la UE a prevăzut un efort sistematic din partea Bruxelles-ului pentru a crea contacte între comunitățile separate, în scopul reunificării cipriote. Prin urmare, dacă UE s-ar angaja să accepte aderarea Republicii Moldova și a Ucrainei (și a Georgiei), fără o reintegrare teritorială prealabilă, atunci proiectele de apropiere a regiunilor separatiste aflate sub ocupație rusă ar putea necesita zeci de miliarde de euro suplimentari.
Principalele scenarii care pot fi prevăzute pentru Moldova și Ucraina privind aderarea la UE în condițiile separatismului teritorial depind mai mult de decizia politică a Bruxelles-ului decât de progresul în procesul de restabilire a controlului teritorial de către Chișinău și Kiev.
Scenariul 1. UE acceptă ca state membre cele două țări candidate cu teritorii aflate sub ocupație rusă. Judecând după precedentul cipriot, un astfel de angajament din partea UE presupune că Republica Moldova și Ucraina vor avea, în mod obligatoriu, mecanisme de control al fluxului de persoane și mărfuri. Implicit, vor fi necesare „zone tampon” cu teritorii separatiste și/sau necontrolate și misiuni internaționale de menținere a păcii pentru a preveni izbucnirea conflictelor.
Scenariul 2. UE dezvoltă modele de aderare inspirate de cazul cipriot, dar adaptate specificităților moldovenești și ucrainene. Cu alte cuvinte, UE va reforma misiunea EUBAM pentru a implementa, ca actor direct, împreună cu Chișinăul, fluxul de bunuri și persoane. Va trebui identificate mecanisme distincte pentru Ucraina. Anexarea ilegală a teritoriilor ucrainene de către Rusia creează bariere juridice pentru UE în facilitarea circulației persoanelor și bunurilor din teritoriile aflate sub ocupație rusă. Dimensiunea critică care complică acest scenariu este probabilitatea ca Rusia să blocheze misiunile de menținere a păcii sub mandatul ONU, atât pentru Ucraina cât și pentru Republica Moldova.
Scenariul 3. Cele două țări sunt acceptate în UE cu statut de semi-membru. În acest fel, UE acceptă parțial Republica Moldova și Ucraina în componența sa, folosind aderarea la UE ca stimulent pentru apropierea regiunilor care nu se află sub controlul său. Aceasta va crea timp pentru reintegrare (dincolo de 2030), după care Chișinăul și Kievul vor putea obține statutul de stat membru cu drepturi depline. Regiunea transnistreană are deja legături comerciale strânse cu Chișinăul și Bruxelles-ul. Prin urmare, un astfel de scenariu ar aduce beneficii mai mari Chișinăului decât Kievului.
În cele din urmă, depinde dacă Rusia va dori să recunoască „Transnistria” ca stat independent sau să o anexeze, așa cum a făcut cu teritoriile ucrainene. Recunoașterea „Transnistriei” ca stat independent de către partea rusă ar apropia Chișinăul de modelul cipriot, unde Ciprul susținut de UE permite circulația mărfurilor și a persoanelor din regiunea cipriotă turcă, recunoscută de Turcia drept Republica Turcă a Ciprului de Nord (RTCN).
