Ce este o iie? Întreb. „O poveste”. Nu e doar pânză? Ațele, și culorile? Nicoleta Dulgheru, pe care am zărit-o în fața porții sale, pe o băncuță, în timp ce cosea, tace. Și mustăcește, la asemena ciudățenii din parte-mi. Așa credeam eu, că tace. Trebuie să mă uit mai atent. La mâinile ei, muncite, de 66 de ani încoace. Și la câmp, și-n gospodărie.

Uite cine vorbește, acul. El îmi spune povestea, după cum răsare din materialul imaculat. Aranjează liniile. Motive geometrice în partea asta de Romanați. De unde vine povestea? Maria Grigore, vecina Nicoletei, și ea pe aceeași băncuță, mă lămurește. „Din inima omului”. A celui care își pune întreaga ființă în croiala nemuririi.

Primele informații

La altă poartă am întâlnit-o pe Ioana Catrina. După ce Maria îmi spusese că are 70 de ani, Ioana mă anunță că e cu nouă ani mai mare. Multe experiențe vaste pe aici. Ioana îmi zice că în tinerețea ei nu s-a pomenit ca lumea să-și cumpere, ca azi, îmbrăcăminte. Fiecare își făcea în casă.

Noi, orășenii, vorbim azi despre nestemate. Adică iile. Pe când cunoștințele mele se referă la lucruri normale. În tinerețea lor își făceau cămăși pentru lucrul la câmp și pentru treburile casnice. Acestea aveau mâneca scurtă. Iar pentru zile festive, cu mâneca lungă. Asta e diferența, la mâneci. Lucru și festivități. Am notat. Mai sunt și culorile. Negru, roșu și galben. Predominante. Mai puțină splendoare pentru cămășile de lucru. Pe când la cele de sărbătoare, cascadă de frumusețe.

Pe băncuța din fața porții

Cât lucrați la o cămașă de câmp și cât la cea de sărbătoare? Două luni la prima, șase luni la a doua. Cum e povestea cu inima femeii, când coase? Adică la ce se gândește ea? Ce reprezintă desenele? „Toate cele ale vieții. Iubitul ei, când e tânără. Copiii și bărbatul, când e la casa ei”.

Uite-o și pe Alexandrina Filip. Ea mi se destăinuie mai mult ca celelalte consătence. Îmi spune că vorbește uneori cu iile pe care le-a făcut. Și că de unele nu s-ar putea despărți în veci. Cum adică, vorbiți? Mi-am dat seama, descriindu-mi, că e un dialog cu propriu-i trecut. A cusut o cămașă în anumite trăiri ale sale. Oare lucrul acela nu a devenit el însuși viu? N-am nevoie de răspuns, când văd strălucirea din ochi.

 

Ce nu se vinde

Camășile acesta fac parte din comuniune. În multe case o să găsești în lăzile de zestre gândurile mamei sau bunicii, fericirea mătușii ori necazurile străbunicii. Istorii de familie care au un secol. Acestea nu sunt de vânzare. E ca și cum și-ar vinde suflarea pe care au moștenit-o de la alte generații.

Sunt alții care nu-și scot la mezat nici propria tinerețe. „Când eram eu îndrăgostită de flăcăul care îmi făcea curte”. Sau altă variantă. „Aici mi-a curs o lacrimă de dor”. Cum să-ți dai lacrima altcuiva?!

O taină

Mai e o taină în Cezieni. Mă pregătesc să ascult. Când se apucă femeia de cusut, nu coase ea așa, oricum. E ceva intim. Gânduri, viață, trăiri. Din toate acestea răsar modelul, cusătura. Fiecare gând are o culoare. Fiecare trăire, o formă. Nu trebuie să mă știe nimeni. Când se așează la lucru, gospodina e într-o cămăruță numai a ei. Acolo se naște lumea. Se închide în propriul univers. Așa a fost dintotdeauna? „Așa”.

Profesorul de Istorie, care e și primar al comunei, Dănuț Gușatu, îmi spune despre acest obicei. Încă de pe vremea bordeielor femeile se ascundeau unele de altele, să nu știe una ce face cealaltă. Bordeiele, ca bordeiele, mici, săpate în pământ. Unde să te ascunzi, să nu te știe nici vântul, nici pământul?

Erau scobite alte gropi, separate de bordei. Gropile de taină erau numite argele. Acolo se cosea. Acolo era și războiul de țesut. Nu mai sunt bordeie azi. În Cezieni vezi case mândre, semn de oameni gospodari. Dar felul acesta de a lucra pe ascuns n-a dispărut. Și mai e ceva. Se lucrează noaptea. Nici soarele să nu te vadă. Când tot satul doarme, mâinile de femeie țes vise.

 

Concursul

Acum o să mă întrebați cum le-am găsit pe doamnele în poarta lor, cusând? Acelea erau cămăși pentru vânzare. Sau pentru a fi purtate de stăpânele lor în viața de zi cu zi. Acum e acum. Ajung la un alt capitol, distinct, al celor din Cezieni. Concursul de ii. An de an. Ei bine, tocmai aceste exemplare sunt cusute în mare secret. Nu trebuie să vadă vecina cu ce mă voi prezenta eu în competiție. Să copieze una de la alta? Ferească Sfântul! Nu există rușine mai mare!

Râul de vise

Iată-mă așadar în mijlocul concursului. Data de 24 iunie 2018. Câte concurente sunt anul acesta? Măi fraților, în centrul comunei toată suflarea feminină a obștei s-a revărsat. Iile zburdă pe trupuri, împlinind forme și descrețind frunți. Doamne și domnișoare. Fiecare îmbrăcată în cămașa pe care o prezintă în concurs.

În piept e prins un număr de ordine. Vorbisem mai devreme cu Ioana Catrina. Mă uit la numărul ei de ordine. Cifra e 645. Și tot mai vin aspirante. Un fluviu de alb, imaculat, curge în jurul meu.

 

„Copleșitor!”

Doina Ișfănoni, profesor doctor în Etnologie, care face parte din juriu, mi-a exclamat bucuria fără seamăn, întrebând-o despre ce vedem amândoi acum. „Copleșitor!”. Întreg satul, practic, coase ii.

Am vrut să știu câte familii sunt în comună. Cifra pe care o aflu e de 350. Cu aproximație. Dar certitudinea e că nu există un acoperiș sub care să nu fie cel puțin o femeie care coase cămăși tradiționale. Cele mai multe familii însă au o întreagă echipă. Bunică, mamă și nepoată.

 

Demers național

Regula de bază a concursului e că te prezinți cu acea cămașă pe care ai cusut-o în ultimele 12 luni. Bine, mai există și o secțiune a celor vechi. Dar partea cea mai amplă este legată de ce ai realizat în ultimul an. Știu de la doamna Ișfănoni că România se află acum în plin proces de atestare a cămășii tradiționale ca patrimoniu recunoscut de UNESCO. „Avem poate cea mai specifică, autentică și inconfundabilă piesă prin care românii spun cine sunt”, încă o dată exclamă interlocutoarea mea. Ca să obținem acest titlu trebuie să demonstrăm că obiceiul este viu. În Cezieni e cât se poate de viu!

Promovare mondială

Oamenii din Cezieni se bucură de când iia are o Zi a ei, Universală. Așa cum se știe, o româncă, Andreea Diana Tănăsescu, a inițiat în 2013 o campanie în favoarea cămășii noastre tradiționale. Bulgărele s-a rostogolit. În scurt timp s-a creat o imensă comunitate online, cu reverberații către toți românii, oriunde ar trăi ei, în Țară sau în străinătate. Așa se face că din 2015 ziua de 24 iunie este dedicată acestei purități vestimentare.

 

Un regret local

Pe de altă parte, stând de vorbă cu localnicii din comuna aceasta din județul Olt, îmi dau seama că e și un oarecare regret. Anume că nu se pomenește nimic despre obiceiul lor. Căci ei de generații au celebrat cămașa care e în stare să-și spună singură povestea. Încă o poveste? Da, încă una. Hai să vedeți despre ce e vorba!

 

Personaj de poveste

Pun cap la cap informațiile și vă spun că în anul 1920 se reia Hora Satului în Cezieni, după ce națiunea română trecuse prin urgia Primului Război Mondial. Hora are loc, după obiceiul pământului, în a doua zi după Paști. E momentul în care femeile își prezintă rodul priceperii lor. Adică ce au cusut în ultimul an. Observați că regula aceasta e neschimbată până azi.

Cea care, în 1920, se implică decisiv în acest fenomen e principesa Nicolette Brâncoveanu. Neamul Brâncovenilor avea pământuri întinse în partea asta de țară. Oamenii locului îi păstrează și acum calde amintiri, așa cum s-au transmis din tată-n fiu. Nicolette i-a ajutat pe mulți copii ai căror părinți muriseră pe front. În primul rând, le-a asigurat toate cele necesare să meargă la școală, nu numai în satul lor, dar și la studii înainte, în București.

Dar cât de veche era tradiția concursului de ii în Cezieni? Nimeni nu știe să-mi spună. Principesa mai face un lucru foarte important. Înființează un atelier de cusături în comună. Tot ea asigură și premiile pentru cele mai frumoase cămăși. Concurentele erau evaluate de o comisie formată din primarul comunei, învățătorul și preotul.

A venit comunismul. Și totuși…

Lucrurile sunt brusc întrerupte după ce vin comuniștii la putere. Anii ’50 au însemnat o nenorocire și pentru tradiții. Fac o scurtă paranteză. Azi, în Cezieni, am onoarea să cunosc un om, Tudor Dănacu. Născut și crescut aici. Toata lumea din sat îi spune „dom’ inginer”, și-l salută cu respect. La cei 85 de ani ai săi îmi spune că toată viața meseria lui de bază a fost cea de țăran. Și-a făcut studiile universitare în Agronomie.

În 1974, în calitatea sa de președinte al Cooperativei Agricole de Producție din Cezieni, are ideea de a revigora Hora Satului. Când? În a doua zi de Paști. Ca odinioară. În timpul regimului ateu era chiar o dovadă de curaj, constat. Tudor Dănacu pune accent pe altceva. Chiar mă roagă să rețin acest aspect. „Ce am vrut eu în primul rând a fost să unesc din nou oamenii, după atâta suferință”. Se referă la sumbra perioadă a stalinismului și a cooperativizării forțate.

 

Un nou destin după 2001

De atunci, din 1974, în Cezieni s-a organizat în fiecare an Sarbatoarea iilor. Se făcea concurs între mâinile dibace. Cooperativa Agricolă de Producție a constituit un fond cultural în baza căruia erau premiate cele mai frumoase ii.

E drept că unii tovărășei se cam dădeau de ceasul morții. Că nu e bine, că așa și pe dincolo. Tudor Dănacu îmi spune că și-a văzut de planul lui. Fără să-i pună nimeni piedici.

A mers așa până în 1989. Atunci are loc ultima ediție din perioada comunistă a Sărbătorii iilor. Tăvălugul schimbărilor face ca lumea să uite, din nou, acest obicei. Până în 2001, când actualul primar reînnoadă firul. Încă o dată. În acel an, din noua eră a concursului, se prezintă numai patru femei, își amintește Alexandrina Filip, cea care din 2002 este instructor la secția din Cezieni a Școlii Populare de Arte și Meserii din Slatina.

Iile au învățat din nou să zboare și datorită educației. În fiecare an se înscriu câte 25 de eleve. Vârsta minimă este șapte ani. „Mai întâi le învăț să pună pânza pe deget și să țină acul în mână. Apoi punctele de cusătură și coloristica”, îmi spune cea cunoscută în sat drept tanti Olga. După lumina pe care o văd în ochii copiilor îmbrăcați azi în portul lor popular, îmi dau seama că au mai învățat și altceva, mult mai profund.

 

Cea mai grea întrebare

Urmează cea mai grea întrebare. Despre viitor. Am ridicat în stânga și-n dreapta, de la primar și instuctorul școlii de meserii, până la harnicele femei, aceeași problemă. Aveți o comoară. Ce faceți cu ea? Multe oftaturi am obținut, mai întâi!

Un prim pas a fost făcut, e adevărat. Autoritățile locale au scris un proiect, susținut de Ministerul Culturii. Ediția cu numărul XXXIV, calculând din 1974, a fost dedicată Centenarului. Ridicată astfel la rang național. Din toate părțile României au ajuns în vatra oltenească iubitori ai costumului popular, fiecare cu specificul său.

 

Of, asocierea!

Dacă sunt atâtea femei care cos ii, de ce nu s-ar uni într-o asociație? „Am încercat acest lucru cu ani în urmă. Nu am reușit”, îmi zice Alexandrina Filip. De ce? Că așa e la noi. Cum încerci o asociere, încep suspiciunile.

Am găsit totuși situații în care unele gospodine, de pe aceeași stradă, și-au unit efortul, de ordin financiar, cumpărând materia primă. Pânza topită. Pe aceasta o iau de la o fabrică din județul Covasna. Mai e și alternativa din zona Tismana. Prețul nu e deloc de neglijat, între 400 și 500 de lei pentru un metru.

Cu cât vinzi cămașa aceasta? Cu 500 de lei. Bun, din prețul acesta cât te-a costat materia primă? Nu numai pânza, și ațele și tot ce îți mai trebuie. Cel puțin 300 de lei, mi se spune. Doamnele nu mai pun la socoteală munca lor.

 

Bați în poartă

Cât privește vânzarea, totul depinde de cine îți bate la poartă. Acum, la zi mare, au venit în Cezieni mulți turiști. Unii întrebau cine are de vânzare cămăși. Sunt îndrumați în toate direcțiile. Nu e ușă să nu ți se deschidă.

Localnicii și-au făcut reclamă prin calitatea muncii lor. Mi se spune că au ajuns să fie căutate „cămășile de Cezieni”. Un fel de brand, zic.

Insist. Dacă toți din Cezieni v-ați uni și ați avea magazinele voastre în București și în alte orașe mari din țară, cum ar fi? „E-he!”, mi se dă de înțeles că eu am ajuns mult prea sus, în stratosferă.

Numai că de acolo se vede altceva. Produsul românesc, făcut de mână, cu multă trudă, abia se luptă să supraviețuiască în lupta cu un alt mare pericol. Iile de fabrică. Cele prea adesea prezentate ca autentice. Dar foarte ieftine. Tânguirile se întețesc, ca și cum aș fi pus degetul pe o rană veche, foarte dureroasă.

În Cezieni totul e frumos cât timp lăzile de zestre sunt deschise, în zi de sărbătoare, și iile năvălesc zâmbitoare pe ulițe. Apoi…

 

Apariție de senzație

Se mai întâmplă ceva tot atunci, în 1974. Oamenii din comună se strânseseră la Sfatul Popular. Se dăduse sfoară-n sat de acțiune mare. Tineretul, mai ales, cu haine după moda cea nouă. Ca la oraș. Tradiția părea uitată, îngropată. Și dintr-odată apare o femeie. Îmbrăcată din cap până-n picioare în port popular. Îl văd pe domnul Dănacu retrăind acea clipă. Se înfioară. Ca și cum totul se petrece în acest moment. Cine era acea femeie? Antonina Ghican.

„Parcă se trezise Frumoasa Adormită”, își amintește inginerul, referindu-se la “Măria Sa, portul nostru strămoșesc”. Totul era impecabil. Țesăturile, opincile. Dar mai ales pasul. Atitudinea. Femeie demnă. Frumoasă. Și-a prezentat comoara pe care atunci o scosese din lada ei de zestre.

Pe moment, își amintește bărbatul, mulți au luat-o în derâdere. Mai ales tineretul. Antonina era instructor la Școala de Arte și Meserii. Ea se ocupa de secția meșteșugărească din comună. Ce să vezi însă după numai câteva zile? Toate femeile din sat s-au dus în podul casei lor și au deschis lăzile de zestre. Acolo erau costumele populare, zăcând în uitare. Le-au spălat, le-au curațat și s-au îmbrăcat cu ele. Au ieșit pe ulițe. Îmbrăcate în istoria gliei lor.

 

 

 

Te-ar putea interesa și: