Primul Antrenor Emerit din istoria handbalului românesc, cu trei tiluri mondiale la feminin în palmares, a împlinit, ieri, 89 de ani. Și ce cadou mai frumos îi putea fi oferit în ceas aniversar, decât volumul „Antrenorul de Aur”, care poartă semnătura jurnalistului Horia Alexandrescu. Întâmplări inedite dintr-o lume, în mare parte necunoscută tinerilor, din care vă dezvăluim câteva crâmpee...
Cu porecla de „Pilică” „s-a ales din anii de liceu (n.r. – Aurel Vlaicu din București), în care limba latină se studia temeinic, el fiind unul dintre fruntașii la această materie dificilă. Și cum la vremea respectivă elevul Popescu purta, conform modei, o claie de păr, iar denumirea în latină pentru păr era „pilus”, cu invidie colegială i s-a spus...„Pilică”, formă de alint care-l va însoți toată viața… Porecla s-a transformat în nume, apoi chiar în renume, în asemenea măsură încât, pentru toată lumea handbalului românesc, a rămas…Pilică Popescu”, stipulează autorul.
Viscol și antrenamente pe lacul înghețat
În anul 1954, „peste țară s-a năpustit viscolul năprasnic, rămas, până astăzi, drept cel mai înfricoșător moment al iernilor noastre, cu nămeți de până la 5 metri înălțime, care au paralizat întrega țară. Au fost zile cumplite, cu populația ieșită la deszăpezire alături de armată, fiind aduse pentru prima dată (din URSS) mașini și utilaje de înlăturare a troienelor! Se contramandează pregătirea de la munte și se mută desfășurarea cantonamentului la București, sub denumirea „Tabăra anuală a FRH”, povestește autorul. Aurora Niculescu Leonte, din generația de aur, dublă campioană mondială, se întoarce în timp: „Eram peste 30 de fete, în frunte cu cele din lotul mare, care jucaseră în finala Festivalului din 1953. Cazarea a fost stabilită la „Hotel Union”… Masa era la cantina aflată la subsolul blocului de vis-à-vis de Sala Dalles, unde exista permanent, la cerere, și… o porție în plus MBS – mămăligă cu brânză și smântână… Alergam prin zăpadă, în jurul lacului Floreasca. Cum zăpada era uriașă, alergam și pe suprafața înghețată a lacului!”.
Ne puteți urmări și pe Google News
Primul titlu mondial, Frankfurt 1956
Plecarea spre Germania Federală s-a făcut cu numai patru zile înainte de debutul Campionatului Mondial și nu a fost lipsită de peripeții. Mai ales că „pentru deplasarea lotului României s-a optat pentru un zbor cu micul avion…poștal care opera pe traseul București-Praga-Berlin și, în care, printre coletele aferente, s-au înghesuit și handbalistele noastre. Zborul în sine a traversat două momente mai dificile: primul din cauza unui fulger care a lovit avionul, chiar înaintea escalei de la Praga – unde s-a constatat că, din fericire, nu lăsase alte urmări, decât sperietura serioasă a pasagerilor. Al doilea, a venit deaspura Berlinului, unde micul avion a provocat din nou panică, trebuind să execute un veritabil picaj pentru a se înscrie pe culoarul de aterizare rezervat curselor care veneau din țările estice, dată fiind împărțirea existentă atunci între Berlinul estic și cel occidental!”, titrează Horia Alexandrescu. Și culmea, România devenea, în premieră, stăpâna lumii la handbal în 11.
România, gazdă și liderul lumii pentru a treia oară
Suntem în seara zilei de 15 iulie 1962, la ora 19,00, când arbitrul suedez fluieră începutul partidei cu Danemarca….La capătul unui meci fulminant, România reușește să câtige al treilea titlu mondial, primul la handbal în 7! „Tribunele sunt în picioare, ovaționând, se aprind torțe și cei mai bine de 7.000 de spectatori aplaudă în delir. Fetele se îmbrățișează între ele și pornesc într-un tur de onoare, fluturând un mare drapel tricolor, în timp ce eu, prăbușit pe bancă, nu puteam scoate un cuvânt, nici măcar pentru a răspunde felicitărilor care mă copleșeau”, își amintește Constantin Pilică Popescu. Dar despre povestea spusă cu multă emoție, puteți afla din cartea-radiogafie a handbalului românesc din anii de glorie
Antrenamente cu elevii coreeni
În anul 1953, Pilică Popescu devine și profesor de sport la Liceul Matei Basarab. Își amintește, cu plăcere: „am înființat o grupă de elevi… coreeni. Erau copiii unor refugiați care își părăsiseră țara măcinată de război și m-am gândit că pot să-i ajut, așa că am făcut cu ei câ- teva antrenamente în sala liceului, iar după un timp am reușit chiar să oferim un frumos spectacol handbalistic în Sala Floreasca. În fața a 600 de spectatori, meciul demonstrativ dintre cele două echipe de tineri coreeni s-a bucurat de aplauze la scenă deschisă. Și zău că au meritat, iar bucuria mea a fost cel puțin la fel de mare!”.
Recomandările noastre
