Mă rodea de vreme bună ideea de a parcurge (în maximum două zile) creasta Făgărașului între Bâlea și Câinenii Mici, un sat crescut din lunca Oltului până-n măruntaiele pădurii ce urcă, la rândul ei, pe Valea Arsurii/Satului, via picioarele Coților, până-n banda roșie ce marchează creasta dinspre cabana Suru. Puțin peste 40 de kilometri, măsurați pe, cred eu, cea mai frumoasă porțiune a Făgărașului.

Cum într-o zi a acestui început de iulie mi-am luat inima-n dinți și rucsacul în spinare, am descins, alături de alți doi prieteni (unul ne-a condus, în zbaterea dintre noapte și zi, de la Câinenii Mici până la Bâlea, cu mașina – mulțumim, Paul), în circul glaciar care iarna e copleșit de turiștii înnebuniți să doarmă în așa-zise hoteluri de gheață.

Pentru mulți dintre cei care iubesc Făgărașul, zona Bâlea – culmea, și rezervație! – este, de ani nesfârșiți parcă și mai ales vara, un fel de tomberon ornat aiuritor și oribil cu tarabe insalubre din palma cărora montaniarzii sosiți pe patru roți la 2.000 de metri altitudine să se răcorească achiziționează, (deși) revoltați de prețurile piperate, știuleți de porumb fiert pe care-i aruncă după ronțăiala de rigoare, de multe ori, la întâmplare, strivind corola de minuni a celui mai mare lac glaciar din Munții Făgăraș. N-am zăbovit astfel prea mult.

Capcanele indolenței

O ultimă privire – bat-o vina! – peste umăr mi-a proptit în fața ochilor cabana ce ucide lumina și invadează liniștea luciului de apă, întinzându-și tentaculele de lemn peste crestele cenușii reflectate în vălurelele subțiri. Cum se ridică soarele și se dezmeticesc din scutece turiștii patriilor, podurile proptite în lac se animă de clinchet de halbe și cuțite tocite ce zgândăresc cefele sângerânde de porc. În aerul rarefiat se ridică atunci fuioare de fum albicios și mirosuri de cărnuri grele, tocate. Și începe distracția montaniarzilor urcați spre cerul Făgărașului cu automobilul sau telecabina, de la Bâlea-Cascadă. Prind între dinții furculițelor sau între degetele unsuroase mititei întregi pe care-i prăbușesc, ca la concurs, în undele cândva cristaline ale Bâlei. Păstrăvi hulpavi, de jumătate de metru, se reped și înghit cărnurile sfârâinde. „L-ai văzut, frate, ce monstru!”, strigă încântați oamenii, despicând măreția culmilor și tulburând zborul zigzagat al aușeilor. Oare cine-o fi prăsit păstrăvi în rezervație?

Întorc capul de la această amintire de o vară și calc apăsat trupul subțire al potecii marcate cu bandă roșie, adulmecând cu nările fremătânde fuioarele de ceață și promisiunea caldă a libertății de dincolo de Bâlea. Făgărașul e croit din atâtea și atâtea frumuseți! De ce-aș mai zăbovi în fața uneia pângărite? La drum, așadar! E 7.15. Devreme. În opt-nouă ore trecem de Negoiu, și de Custura Sărății – calculez în gând, furișând un ochi în spate, la Ionuț. Urcă bine, e pădurar tânăr din fibra tare a Câineniului. Împleticiți fugar în tulpinile delicate de clopoței ridicați peste zăpada încă vie, bocancii capătă iute o patină lucioasă. Suim tăriile încotoșmănate în vălătuci apoși dincolo de Șaua Bâlea, spre Paltinu, zonă abruptă, risipitoare de morți… Ceață și zăpadă cât să întinzi mâna și să-ți vezi brațul. Marcajele, ștampilate pe cristalinele împrăștiate pe jos și învelite în omăt, nu se lasă văzute. Stâlpii care ar trebui să suplinească semnele de pe pietre lipsesc sau sunt prăvăliți la întâmplare, victime ale vântului năprasnic de peste ierni și ale nepăsării și inconștienței. Cum să lași de izbeliște un traseu atât de umblat? – mă frământ în timp ce, mijindu-mi ochii pentru a-i proteja de aripile aspre ale vântului, cercetez fiecare metru din jurul meu. Înainte de vârful Laița (2.397 metri), unde zăpada și ceața au pus mână de la mână să ne piardă, ratez poteca și apuc spre culme, în căutarea unui stâlp indicator. Nimic! Revenim, după douăzeci de minute, la primele marcaje-fantomă.

Urc, periodic, de douăzeci de ani creasta Făgărașului – cum să mă rătăcesc? Uite, așa!, par să mă-ngâne limbile de zăpadă apoasă întinse în fața mea ca un zăvor. Uite, așa…

 

(Re)amenajați drumul scurt spre Negoiu!

La scurt timp după ce-am descâlcit firul crestei, în față ni se deschide spinarea vârfului Lăițel. Pășim pe un pui de custuriță bătută-n zale ajutătoare, probă grea pentru pantofari care, de regulă, renunță să mai atace vârful Negoiu. De aici înainte, până la Călțun, mergi, credeți-mă pe cuvânt, braț la braț cu fericirea. Mintea ți se limpezește odată cu curățenia dăruită plămânilor, iar când în zarea apropiată începe să crească ușor-ușor lacul de sub vârful Lespezi (2.517 metri) o minune a Făgărașului ți-e deja la îndemână.

Marmotele, înzăpezite

Rețineți: În căldarea Călțunului, refugiul vechi a fost demontat și cărat la vale. În locul lui rămâne cel nou, excelent izolat, cu ușă de acces inclusiv sus, în caz că troienele au blocat poarta principală. Nu ne-am pierdut în reverii, vântul tăia obrajii cum ar despica un copil jumătăți de mere roșii. Din nou pieptiș, spre măreția Negoiului și cu dorința ascunsă de a revedea marmotele jucăușe de anul trecut. Neaua le-a înfundat însă vizuinele și nouă pașii. Tăiem periculos pantele spre Strunga Doamnei, pe bandă galbenă, abandonând astfel traseul mai scurt de creastă, pe bandă roșie, prin Strunga Dracului. Iar calculez: Strunga Dracului ne-ar fi scos cu patruzeci de minute mai repede pe Negoiu. Doar că de câțiva ani, de când câțiva bolovani i-au remodelat verticalele, despicătura Diavolului, una dintre cele mai sălbatice și tentante bucăți din Făgăraș, ne-a fost interzisă. Prevenție, prevenție, dar când reamenajăm traseul domnilor? Când îl (re)asigurăm? Nu de alta, dar mulți oameni tot pe acolo urcă pe Negoiu.

Caprele negre și ursul gulerat

Ocolul prin Strunga Doamnei ne-a oferit însă și momente de satisfacție. Salturile acrobatice și privirile căprui ale caprelor negre – stăpânele locului – ne-au însoțit până-n piramida vârfului de 2.535 de metri. Salut, Negoiule, la bună revedere! Și mai departe, pe Custura Sărății, cea mai spectaculoasă porțiune din munții României, o brână aeriană care unește vârfurile Sărății și Șerbotei. Dacă veniți până aici, nu vă lăsați înspăimântați de adâncimea hăurilor și asprimea pereților. Trageți aer în piept și purcedeți atent. În mâini! După traversare, în unduirile moi ale Căldării mieilor vă veți simți zei. Pe cuvânt! Am uitat de ursul jun, cu guler alb, care, într-un exces de curiozitate, explora pereții dinspre Șaua Cleopatrei. Fărâme de minuni… Mai departe, Scara (cu refugiu nou și izvor la 50 de metri, în jos), magicul Avrig, cu lac, portiță și locuri bune de cort, Budislavu (cu refugiu nou-nouț), herghelia Câineniului, Suru, unduiri imense de afini în Cocorîciu, satul, Oltul nemuritor… Și o bere rece.

Te-ar putea interesa și: