De voie, de nevoie, din lașitate sau oportunism, Biserica Ortodoxă Română a cedat, cu puține, dar eroice excepții, în fața comunismului.
Subiectul le este foarte drag nu numai jurnaliștilor români, ci și tuturor celor care fac apologia valorilor așa-zis europene. Nu de același interes dau dovada autorii amintiți și „tinerii frumoși și liberi” care joacă rolul de cutie de rezonanță când vine vorba de Pontificatul Papei Francisc. Asta deși, mutatis mutandis, asemănările sunt izbitoare.
Ca și ierarhii ortodocși de pe vremuri, și Papa pare să caute un modus vivendi cu valorile progresiste ale democrației liberale, o ideologie care tot în marxism își are originea. E un subiect complicat și n-aș vrea să pierd interesul dumneavoastră încercând să-l tratez exhaustiv. Mă voi axa, de aceea, pe o singură întrebare: este Papa Francisc un eretic sau cei care-l acuză sunt niște habotnici? Activitatea Papei Francisc, fie că e vorba de veșnicele apeluri la milă și înțelegere pentru imigranți, fie de atacurile voalate la adresa politicienilor care se împotrivesc acestui fenomen, este foarte bine cunoscută. Presa mainstream, care pe vremuri nu contenea cu atacurile la adresa Vaticanului, îi înalță ode în fiecare zi noului papă. De mult mai puțin interes se bucură adversarii papei, chiar dacă aceștia se află în interiorul Bisericii Catolice. Presa, altminteri foarte iubitoare de scandal, e deosebit de pudică atunci când vine vorba de atacurile la Suvernul Pontif. Și, totuși, în Biserică, ba chiar și printre cardinali, ideile novatoare ale Papei Francisc sunt criticate cu putere. Și nu e vorba doar de declarațiile cardinalui de culoare Robert Sarah, împotriva căruia Vaticanul a declanșat persecuțiile pentru a-i închide gura. Și alți cardinali și episcopi se opun politicilor papei. Câteva declarații recente merită, cred eu, tot interesul.
„Multiculturalismul invocat pentru a diminua matricea creștină este negarea a ceea ce este potrivit pentru noi (catolicii n.r.)”, spune episcopul italian Antonio Suetta. Mult mai dur este episcopul din Kazahstan, Athanasius Schneider, (născut din părinți germani în republica asiatică pe vremea când aceasta aparținea URSS). „Fenomenul așa-numitei” imigrații „reprezintă un plan mult orchestrat și pregătit de puteri internaționale pentru a schimba radical identitatea creștină și națională a popoarelor europene, spune deschis Schneider. Asta ca să nu mai vorbim de inițiativa unui grup important de academicieni și clerici catolici care adună pe internet semnături pentru o petiție care cere, nici mai mult, nici mai puțin, decât investigarea Papei Francisc pentru erezie. Este compatibilă „lucrarea Domnului” cu doctrinele rafinate de-a lungul secolelor de mișcări atee, masonice și anticreștine sau Papa Francisc este într-adevăr un eretic sau, chiar mai rău- un apostat? Să vedem ce spune editorialistul ziarului Il Giornale despre acest subiect.
„Pentru liberalism, familia a fost întotdeauna unitatea cea mai dificil de reconciliat cu principiile sale, dat fiind că relațiile dintre părinți și copii nu sunt „voluntare” și, prin urmare, nu sunt conforme cu axioma liberală că angajamentele sunt legitime numai pe baza consimțământului liber exprimat. Proiectul științific de „planificare” a nașterilor a inaugurat o mare revoluție, schimbând acest raport. Mai mult, eforturile pe care le face statul liberal de a acorda drepturi copiilor sunt folosite din ce în ce mai mult pentru a-i împiedica pe părinți să-i crească într-un mod contrar credințelor liberale”. Dar nu numai familia reprezintă o piedică pentru progresism, ci și creștinismul.
„Religiile trecutului au fost înlocuite de o nouă «religie» a liberalismului, în care orice dezacord cu noua ortodoxie a eliberării radicale din punct de vedere al culturii, religiei, familiei și statului nu este privit ca un dezacord legitim, ci ca o formă de erezie care necesită persecuție activă de către elitele liberale, prin puterea statului sau prin presiunea socială. Ca reacție, apărătorii culturii, religiei, familiei și statului, care vin, în principal, din partea «mai puțin avansată» a societăților liberale, au apărut ca o forță politică care se opune traiectoriei interne a proiectului liberal”. Din punctul meu de vedere, modul în care Papa Francisc tratează problema imigrației, în numele iubirii creștine, este numai începutul. Cele mai puternice schimbări de paradigmă vor urma în ceea ce privește divorțul, concubinajul, avortul, minoritățile sexuale și celibatul preoților.
E vorba, practic, de a schimba credința creștină în așa fel încât aceasta să înglobeze valorile progresismului, renunțând la cele proprii, atunci când nu coincid. Altfel nu-mi explic de ce Francisc, atât de vocal când vine vorba de imigranți, tace în problema avorturilor. Poate ceda Biserica în aceste probleme în fața utopiei progresiste, rămânând în același timp creștină? E greu de spus, dar chiar asta încearcă Papa Francisc...
Recomandările noastre
