Ar fi suficient ca monstrul de oţel din faţă să avanseze un metru şi din chinezul cu paporniţe s-ar alege un pumn de chisăliţă.
Tanchistul rămâne uluit câteva clipe. Apoi, încearcă să ocolească. „Scrâşti!”, şenilele dau să facă la dreapta. Omuleţul e agil, dintr-un salt, a ajuns iar în faţa tancului. Ba, cu paporniţele, îl sfidează pe tanchist. Îi face semne să întoarcă măgăoaia. Îi strigă pe chinezeşte să se care. Poate că îi aruncă şi o înjurătură de mamă sau de Mao.
„Scrâşti””, fac şenilele la stânga. Dar omuleţul galben a şi ţopăit în faţa sutelor de tone de blindaj. Pe tanchist îl trec toate apele sub cască. Colegii tanchişti din spate nu înţeleg nici ei mare lucru. De ce s-au oprit? Nici unul n-a fost instruit pentru această situaţie ireală. Acum, şi om şi tancuri au încremenit. Care va fi următoarea mişcare?  Bulevardul uriaş din centrul oraşului e pustiu. Toată lumea a fugit. Doar omul singur şi tancurile.
***
De această scenă celebră din Piaţa Tien An Men mi-am amintit marţi seara, când l-am văzut pe Traian Băsescu răstindu-se la Ponta, Antonescu şi gaşca. Coloana de tancuri s-a oprit pentru moment, să se dumirească. Poate s-au mirat că cineva are curajul să li se opună. Poate că se tem de reacţia internaţională.
Băsescu e la fel de singur ca şi Wang Weilin, studentul cu paporniţe. Gestul lui de marţi seara are tragismul înduioşător al eroismului neputincios. Singur cuc, el şi blindatele. Cine să-l urmeze? PDL stă cu capul la cutie şi încearcă să-şi salveze pielea şi bruma de contracte. UDMR, UNPR şi minorităţile au trădat. Nici o mirare.
Societatea civilă face o frumoasă revoluţie pe Facebook, pe Twitter, pe forumuri. Nimeni nu mişcă un deget, în afara celor necesare pentru apăsarea tastelor şi postarea vreunui mesaj spumos, eventual sub protecţia anonimatului.
(Dacă Facebook ar fi existat acum 20 de ani, Ceauşescu ar fi continuat să trăiască. Nici Piaţa Universităţii n-ar fi existat.)
Occidentul – pe care Băsescu a vrut să-l mişte vorbind de atacul la Justiţie – are destule pe cap cu criza. Abia se ţine el pe picioare, dar să mai facă şi pe jandarmul! Plus că jumătate din Europa e roşial-democrată. Solidaritatea corbilor.
***
Wang Weilin, studentul cu paporniţe, a murit împuşcat la două săptămâni după scena de un eroism înduioşător de mai sus. Atunci, tancurile au trecut pe lângă el. A fost norocos. Alţi sute, mii de chinezi, au fost asasinaţi chiar în acea zi, în care la Beijing a murit speranţa.
Occidentul a mârâit de complezenţă, a răcit nişte relaţii diplomatice o vreme, ca să nu bată laşitatea la ochi. Astăzi, China este o mândră şi onorabilă dictatură, dar acest lucru nu deranjează pe nimeni. Cine să-şi mai aducă aminte de săracul Wang şi paporniţele sale sfidătoare?