Sursa foto: arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Există între minunatele cărți ale acestei lumi, una extraordinară. Am recitit pasaje întregi de curând, cu aceeași plăcere…
În ”Numele meu fie Gantenbein”, Max Frisch nu spune o poveste, ci testează o ipoteză: aceea că identitatea nu este o esență, ci un rol. Romanul se construiește din variante, reluări și ipostaze posibile ale aceluiași eu. Nimic nu este definitiv, nimic nu este stabil. Adevărul nu este un fapt, ci o narațiune acceptabilă.
Gantenbein, figura centrală, nu este orb, dar joacă rolul orbului. Această mască nu este o minciună vulgară, ci o strategie existențială: o formă de a trăi fără a fi constrâns să răspundă permanent lumii. Orbirea devine libertate, dar și refugiu. Alături de el apar alte ipostaze ale aceluiași eu — Enderlin, mai adaptat, mai funcțional, mai dispus să accepte realitatea așa cum este, și Lila, nu ca personaj fix, ci ca oglindă a relațiilor posibile.
Cartea lui Frisch nu întreabă „cine suntem?”, ci „ce se întâmplă când credem total în rolul pe care îl jucăm?”. Diferența dintre a ști că porți o mască și a deveni însăși masca este, în acest roman, linia fină dintre libertate și orbire morală.
De aici pornește și textul de față. Pentru că, într-o lume în care rolurile nu mai sunt recunoscute ca roluri, ci interiorizate până la dispariția conștiinței, răul nu mai are nevoie de intenție. El devine procedură, funcție, gest normal. Iar întrebarea nu mai este dacă omul poate fi criminal, ci ce se întâmplă cu omul atunci când rolul îl scutește definitiv de sine.
Numele meu fie, așadar, Bolojan.
Mă trezesc.Nu cu spaimă, nu cu tremur. Mă trezesc normal. Ca toți ceilalți.
Baia e luminată, rece. Apa cade egal, fără grabă, fără intenție. Îmi spăl fața cu gesturi învățate, aproape tandre. Oglinda îmi întoarce un chip curat, funcțional. Nu e nimic în el care să trădeze ce urmează. Nici o fisură. Nici o umbră mai adâncă.
Criminalul nu arată ca un criminal în dimineața crimei.
Arată ca un om care își începe ziua.
Își face cafeaua. Așteaptă să fiarbă apa. Miroase. Își potrivește cămașa. Poate chiar zâmbește, fără să știe de ce. Gesturile sunt coerente, logice, economice. Nu există contradicție între mână și conștiință. Nu există revoltă a corpului. Corpul nu știe. Sau știe și tace.
Numele meu fie Bolojan.
Asta e partea cea mai neliniștitoare: normalitatea.
Cum e să-mi beau cafeaua știind că astăzi voi semna o hârtie care va tăia din viața altora?
Nu simbolic. Nu metaforic. Literal.
Cum e să știu că, dintr-o mișcare de pix, cineva nu-și va mai cumpăra medicamentele? Că un altul va împărți pastilele în jumătăți? Că un copil va adormi mai repede pentru că foamea îl chinuie?
Numele meu fie Bolojan.
Nu se aude nimic în bucătăria vilei nesimțite pe care singur mi-am ales-o…
Nici un strigăt.
Nici un plâns.
Doar zgomotul linguriței lovind ușor ceșcuța.
Adevărata crimă nu e actul, ci această liniște.
Această continuitate dintre viața mică și răul mare.
Faptul că nimic nu se rupe înăuntrul meu.
Eu, criminalul știu că urmează să ucid. Sunt eu, cel care „dă legea”. Dar nu omor cu mâna mea. Eu mut doar cifre. Ajustez. Corectez. Raționalizez. Înlocuiesc niște cuvinte: „tăieri”, „optimizare”, „sustenabilitate”. Cuvinte curate. Fără sânge.
În oglinda din hol, nu văd oamenii care vor suferi.
Văd doar un om care trebuie să ajungă la timp. Un om responsabil. Numele meu fie Bolojan…
Aici se întâmplă adevărata despărțire de uman:
când răul nu mai are nevoie de mască, pentru că a devenit procedură. Când eu, Ilie Bolojan, îmi beau prima cafea a zilei, calm, știind că azi voi lua pâinea de la gura unui semen al meu, și asta nu-mi schimbă gustul cafelei…
Criminalul modern nu urlă.
Nu fuge.
Nu se ascunde.
El își bea cafeaua până la capăt.
În ”Numele meu fie Gantenbein,” Max Frisch nu spune o poveste în sensul clasic. El face ceva mult mai incomod: arată că omul nu este un „cine”, ci un „cum”. Un ansamblu de roluri posibile, asumate sau abandonate după împrejurări. Gantenbein nu este orb, dar joacă rolul orbului. Nu pentru a înșela, ci pentru a trăi o versiune suportabilă a sinelui. Identitatea devine experiment. Viața – repetiție generală.
Frisch nu întreabă „cine sunt?”, ci „ce se întâmplă dacă?”.
Ce se întâmplă dacă port o mască suficient de bine încât ea să mă creadă pe mine?
Ce se întâmplă dacă rolul devine mai real decât însuși omul care îl joacă?
Aici se află punctul de contact cu figura criminalului modern.
Criminalul politic Bolojan nu este monstruos. Nu urlă, nu delirează, nu se trădează prin gesturi. Dimpotrivă: el funcționează. Se trezește la timp. Își face dușul. Își bea cafeaua. Își potrivește cravata. Asemeni personajului Gantenbein, el joacă un rol. Dar, spre deosebire de Gantenbein, nu o face cu luciditate, ci cu o perfectă inconștiență morală.
Rolul lui se numește „responsabil”. Sau „decident”. Sau „om serios”.
Dacă Gantenbein își asumă masca pentru a explora adevărul despre sine, criminalul administrativ își asumă masca pentru a nu mai avea nevoie de adevăr. El nu se întreabă cine este. El știe ce putere i s-a dat, ce funcție are. Iar funcția îl absolvă.
Aici apare mutația esențială a răului modern: răul nu mai este o deviere de la normă, ci o consecință a normalității.
Criminalul de astăzi nu omoară direct. El redistribuie. El optimizează. El corectează bugete. Moartea nu e scopul, ci efectul secundar. Iar efectele secundare, în limbaj administrativ, nu sunt responsabilitatea nimănui.
În acest sens, criminalul nu mai este o persoană, ci un rol perfect interiorizat.
Întrebarea „este el om?” devine atunci insuportabilă. Pentru că răspunsul nu poate fi liniștitor.
Da, este om. Tocmai asta e problema.
Este om pentru că poate trăi fără fisură între gesturile mici și răul mare.
Este om pentru că poate să nu simtă contradicția.
Este om pentru că poate dormi.
Dacă la Frisch identitatea este fluidă, jucată, reversibilă, aici ea este fixată într-o funcție moral goală. Criminalul nu spune „aș putea fi altcineva”. El spune, fără cuvinte: „asta sunt, pentru că iubesc puterea”.
Gantenbein își schimbă rolurile pentru a supraviețui.
Criminalul modern rămâne în rol pentru a nu fi nevoit să vadă.
Diferența nu e de inteligență, nici de educație. Este o diferență de responsabilitate interioară. Gantenbein știe că joacă un rol. Criminalul crede că acesta este rolul lui. Și când rolul devine identitate, conștiința devine inutilă.
Așadar nu mai are sens să întrebăm dacă criminalul este om.
Întrebarea adevărată ar putea fi: ”ce fel de om poate deveni cineva atunci când răul nu mai cere nici un efort interior?”
Și, mai grav: ”ce fel de lume produce oameni care își pot bea cafeaua liniștiți înainte de a tăia viața altora?”
În acel punct, nu criminalul este excepția. El este rezultatul.
Numele meu fie Bolojan…
Există un moment inconfortabil, pe care prefer să-l evit, dar care revine mereu: gândul că nu sunt radical diferit de acest om.
Nu de criminalul clasic, nu de cel care lovește, ci de cel care funcționează. De cel care își duce viața mai departe fără să simtă că a trădat ceva esențial.
Mă trezesc și eu.
Îmi fac cafeaua.
Mă uit în oglindă și nu văd nimic ieșit din comun. Asta e, poate, prima asemănare. Pentru că oglinda nu întreabă. Oglinda doar confirmă. Îți spune: „ești întreg”. Nu îți spune: „ești responsabil”.
Mă gândesc atunci că diferența dintre mine și el nu e una de natură, ci de împrejurare.
Nu știu cum aș arăta dacă, într-o zi, aș avea în față un document care ar decide viețile altora.
Nu știu ce cuvinte mi-aș spune ca să pot dormi.
Nu știu ce aș putea numi „necesar”. Și tocmai această necunoaștere mă neliniștește.
Dar, nimeni nu devine criminal într-o bună dimineață, privindu-se în oglinda din baie…
Omul de genul dlui Bolojan devine criminal mult mai devreme, în micile exerciții de adaptare: când nu-și pune întrebări, când acceptă formulările false, când spune cu nesimțire: „nu voi admite nici o excepție! să plătească și cei fără picioare, și cei cu cancer!”, - eu îmi fac doar datoria.
Crima nu începe cu semnătura. Începe cu antrenamentul de a nu simți.
Aici, Gantenbein mă apără încă.
Pentru că el știe că de fapt joacă un rol. Pentru că nu confundă masca cu propria-i piele. Pentru că păstrează o distanță ironică față de sine.
Nu știu dacă aș fi capabil de asta la infinit.
Totuși, să recunoaștem: există zile în care oboseala te face să vrei să te lași purtat, să fii doar o piesă care funcționează, să nu mai cari greutatea consecințelor.
Și atunci înțeleg tentația acestui rol: puterea îți dă acea ușurare.
A fi criminalul administrativ nu înseamnă a dori răul.
Înseamnă a dori liniștea. Puterea. Bunăstarea. Somnul. Continuitatea.
Asta e poate cel mai greu de recunoscut: că răul nu e ales pentru că e rău, ci pentru că e comod.
Când mă gândesc la copiii care se vor culca flămânzi, la bolnavii care își vor împărți în două pastilele, simt revolta. Dar revolta e încă un lux al celui care nu decide. Al celui care poate condamna fără să suporte consecințele administrative ale condamnării.
Mă întreb, cu un fel de rușine lentă, dacă aș avea curajul să fiu ineficient, să spun nu, să stric mecanismul puterii nesimțite. Să fiu acel om despre care se spune: „nu e realist”.
Pentru că, într-o lume a rolurilor perfect interiorizate, cel mai suspect om este cel care se oprește. Care refuză să omoare oameni cu o semnătură pe o lege.
Aici se află ultima linie de apărare a umanului, nu în marile gesturi morale, ci în incapacitatea de a-ți bea cafeaua liniștit atunci când știi că, azi, vei face rău.
Dacă într-o dimineață voi putea să o beau fără să mi se strângă stomacul, atunci nu voi mai avea dreptul să pun întrebări despre criminal.
Voi fi devenit unul dintre ei.
Și voi putea spune cu adevărat, ”numele meu este Bolojan.”
Recomandările noastre
2 comentarii
Trebuie să fii autentificat pentru a lăsa un comentariu.
Delir populist...
Hoandră îi atribuie lui Bolojan calități pe care acesta nu le are. Bolojan este un ins mărginit care s-a pomenit într-o funcție cu cerințe care îl depășesc. Nu are obiective. Taierea este un mijloc, nu un obiectiv. Este incapabil să ante-evalueze corect efectele măsurilor pe care le ia. Nu-i de mirare că a dat greș în tot ce a făcut. A frânat economia, a colectat mai puțin, a cheltuit mai mult.