Oamenii vorbesc astăzi tot mai mult de plictiseală. Se plictisesc de noul telefon, de jocuri, de conversaţii, de părinţi, de copii, de munte, de mare, de întrebări, de răspunsuri.
Şi cel mai des sunt plictisiţi de sentimente. Iubirea a fost bombardată în fiecare zi precum Hiroshima şi totuşi ea înseamnă totul. Există mai mereu un cumpărător dispus să plătească oricât pentru un tablou doar pentru că este atras de viaţa pe care o întrezăreşte printre culorile lui. În posesia lui fiind, crede că este cel care îl stăpâneşte, care controlează momentul în care acesta străluceşte în lumină sau se poate scufunda în cel mai adânc întuneric, acoperit fiind cu o pânză, rămânând ascuns privirii. Dar nu ar putea fi mai departe de adevăr precum în acea clipă în care crede că el decide. Arta nu cunoaşte reguli şi nu are limite. A fi colecţionar înseamnă să o înţelegi. Dacă nu o poţi înţelege, atunci nu mai ai nicio şansă. Nu se reduce totul la posesie, la a cumpăra şi a vinde. Arta înseamnă mai mult de atât. Şi apoi unele lucruri nu pot fi cumpărate oricât de tentantă ar fi oferta ta. Iubirea este unul dintre acele lucruri pentru care nu există preţ oricât şi-ar dori unii să creadă altfel. Şi nici fiinţa umană.
Se vorbeşte des şi despre egalitate, despre drepturile femeii care îşi doreşte să fie răsplătită pentru munca ei la fel cum este răsplătit un bărbat. Şi totuşi, femeia munceşte mult mai mult decât bărbatul, iar partea de gospodărie nu i-a fost niciodată răsplătită de nimeni. Ba, dimpotrivă. Acestea însă sunt lucruri dezbătute pe larg în diferite cercuri, mai mari sau mici. Femeile sunt condiţionate de la naştere şi ştim acest lucru cu toţii. „Nu te îmbrăca în albastru, e culoare de băieţi!”, „Nu sari gardul, doar băieţii pot face asta!”, „Porţi mereu pantaloni, ca băieţii!”, „Nu ai ce să cauţi tu să conduci maşina, e treabă de bărbat!”, „Nu tăia lemne!” şi tot aşa. Dar acest lucru s-a întâmplat şi cu bărbaţii. De aceea unora le este ruşine să spele rufe, să gătească, să calce sau să dea cu aspiratorul. Dar cel mai des s-a întâmplat altceva, cu mult mai rău. Nu despre feminism este vorba, căci de cele mai multe ori mi-e ruşine când întâlnesc exponente ale sexului aşa-zis frumos care habar nu au ce înseamnă să fii femeie. Nu doar că unele înjură mai rău ca birjarii şi se mândresc cu acest lucru, dar întâmpină greutăţi în privinţa folosirii vocabularului şi câteodată a igienei personale. Cât despre ceea ce se vede la fiecare pas pe stradă deja am putea scrie un roman. Fete de 13 şi 14 ani care nu ştiu ce înseamnă copilărie, care nu au fost niciodată mai departe de inocenţă ca acum. Fete care nu au modele, care nu ştiu să deosebească binele de rău, nesimţirea de bun simţ şi ziua de noapte. Sunt interesate de la această vârstă fragedă numai de cum să se vândă ieftin, pe nimic. Şi asta sub ochii celor care ar trebui să le apere, părinţii lor. Cumplit este că li se pare normal ca fiicele lor să nu fie interesate decât de bani, de aspectul exterior, de haine şi accesorii scumpe, de operaţii estetice care nu fac decât să le îndepărteze de la linia firească a fiinţei umane minunate care ar trebui să fie şi să le reducă la rămăşiţele celei care rămâne.
Pretindem că facem parte din Uniunea Europeană, dar la noi femeile încă merg în spatele bărbatului pe uliţă. Pretindem că avem învăţământ de calitate, dar la noi femeia încă este nevoită să facă mai mari sau mai mici compromisuri ca să acceadă la o funcţie înaltă. Un post de şef de partid nu se obţine pentru că inteligenţa femeii este dincolo de limitele cunoscute, ci doar pentru că a plătit preţul corect sau a primit o ofertă pe care nu a putut să o refuze. La fel cum este şi în televiziune, şi în presă, şi în ceea ce a mai rămas din cultură, în sănătate, învăţământ. De fapt, peste tot. Sunt atât de puţine cazurile în care totul este obţinut pe merit încât a devenit irelevant. Ceea ce se obţine prin muncă, efort, conştiinciozitate, seriozitate, bun simţ şi caracter este considerat vetust. Pretindem că apărăm familia şi luptăm împotriva violenţei domestice, dar la noi bărbatul încă poate ridica mâna asupra femeii şi copiilor lui fără să i se întâmple nimic. Abia ce am fost agresaţi pe toate canalele de informaţia că un nebun şi-a spânzurat fetele oripilând astfel această ţară care pretinde că luptă împotriva alcoolismului, însă unui copil i se permite încă să cumpere singur din magazine orice băutură vrea. De tutun nu mai amintesc. Copiii fumează din clasele primare fără să fie împiedicaţi de cineva. Pretindem că avem legi pentru orice, dar adevărul e cu totul altul: legile sunt făcute împotriva oamenilor. Şi nu sunt respectate nici de cei pentru care au fost făcute, nici de cei care le-au făcut. Îmi doresc însă să pretind ca palma primită de la bărbatul ei de orice femeie care crede că asta înseamnă iubire să o trezească la realitate şi să înţeleagă că după o palmă urmează pumnul. Acest bărbat nu se va schimba în veci, oricâte şanse ar primi. Mi-aş dori să pretind ca orice femeie să înţeleagă că nu este ea de vină pentru toate cele care îi trec bărbatului ei prin minte. Iubire nu înseamnă să accepte să fie pusă la punct pentru tot ce i se pare lui greşit. Nici ca el să vină acasă, să se aşeze în faţa televizorului, cu o bere în mână, pentru că are nevoie de destindere, frânt cum e de la muncă. Iubire nu înseamnă că ea trebuie să o ia de la început cu toate treburile casei, frântă cum e şi ea de la muncă. Nici când el face impardonabile gafe, iar ea trebuie să tacă, să nu-l facă de râs în faţa nimănui, pentru deh, el ştie mai bine. Iubire nu înseamnă să faci câte un copil pe an. Evul Mediu s-a încheiat demult, iar planeta este suprapopulată. Acestei femei îi pretind să deschidă ochii. Acestei femei îi spun că merită mai mult de atât. Această femeie care tace, pentru că a fost învăţată să tacă, nu pentru că vrea ea, este tabloul peste care stăpânul crede că poate aşeza un văl. Ea crede că nu poate supravieţui fără ajutorul lui, dar ei îi spun că poate trăi fără să fie nevoită să privească mereu peste umăr. Femeii pe care am văzut-o abuzată în faţa mea, fără ca poliţistul de la circulaţie care a asistat la întreaga scenă să intervină în vreun fel, deşi îl oprise pe degeneratul care o agresa pentru o întoarcere pe linia continuă, îi spun trezeşte-te! Dacă tu nu vrei să schimbi ceva în viaţa ta nimeni nu va ridica un deget! Femeii pe care am văzut-o lovită cu pumnul în burtă pentru că s-a aşezat în genunchii rugăciunii în biserică atunci când bărbatul de lângă ea voia să o ţină de mână îi spun trezeşte-te! Femeii care îndură de dragul copiilor umilinţe de nedescris îi spun trezeşte-te! Nu are nimeni dreptul să te umilească, femeie!
Femeii care nu poate depăşi frica zilei de mâine îi spun trezeşte-te! Ai puterea de a găsi locul potrivit pentru tine! Şi bărbatului care nu ştie să fie bărbat îi spun trezeşte-te!
Şi câte poveşti nu am putea aşterne fiecare dintre noi… Exact câte femei şi câţi bărbaţi cunoaştem, pentru că şi lor li se întâmplă să aibă nevoie să fie treziţi… Culorile tabloului care a inspirat colecţionarul să dea o avere pe el pot păli dacă acesta nu are lumina necesară. Nevoile tabloului trebuie înţelese şi colecţionarul nu trebuie să uite că este doar păstrătorul de o clipă al acestuia. Preţuindu-l va fi răsplătit cum nu şi-a imaginat vreodată. Nu totul se cumpără. Nu totul se vinde. Arta deloc. Cu atât mai puţin iubirea.
Recomandările noastre
