Zadarnic, cei prezenți în studioul emisiunii, în principal medicul primar de Terapie Intensiva – Toxicologie, dr. Radu Țincu, șeful secției de specialitate a Spitalului Clinic de Urgență București – Floreasca, au încercat să-i explice doctoriței Alberts că lucrurile nu stau deloc așa. În ciuda tuturor argumentelor aduse de dr. Radu Țincu, medic aflat într-o zonă profesională de linia întâi, care se întâlnește frecvent cu asemenea solicitări, soția lui Viorel Cataramă a ținut-o până-n zid și dincolo de el. Nu o putem bănui pe doctorița Alberts de rea-intenție, ci doar de necunoaștere a ansamblului prevederilor legale în materie. Și poate de ceva cam multă încordare în tematici pe care nu le înțelege.

Cum subiectul este unul foarte important și a fost tratat într-o manieră derutantă, grație doctoriței Alberts, în ciuda eforturilor doctorului Țincu, m-am gândit că ar fi potrivită o scurtă prezentare din perspectivă legală.

De unde pleacă deruta doctoriței Alberts? Legea 46, din 21 ianuarie 2003, zisă „Legea pacientului”, prevede la art. 21 că „Toate informațiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidențiale chiar și după decesul acestuia.” Aceeași lege, însă, prevede la următorul articol, că „Informațiile cu caracter confidențial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul își dă consimțământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.” Să reținem, deci confidențialitatea acționează la modul absolut, chiar și față de rude, chiar și după deces, cu excepția cazului în care legea prevede altceva. Păi, prevede! Prevede fix Codul Civil!

Așadar, informațiile privind starea pacientului, rezultatele investigațiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidențiale, așa cum spune și legea, dar după decesul pacientului ele fac parte  din ceea ce legea numește a fi „drept nepatrimonial”. Un „drept nepatrimonial” este acela care nu are un conținut exprimat bănește, dar care, alături de „dreptul patrimonial” se transmite, în caz de deces, moștenitorilor, deci el face obiectul transmiterii moștenitorilor fie legali, fie legali și testamentari, dacă există un testament.

În caz de deces al pacientului, așadar, moștenitorii pot legal intra în posesia „drepturilor nepatrimoniale” în baza Art. 256 din Codul Civil, care stabilește că „Acțiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soțul supraviețuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv.”

Un exemplu foarte clar este constituit de restabilirea „dreptului nepatrimonial”, în momentul în care soțului supraviețuitor, sau rudei până la gradul al IV-lea, ori moștenitorului său testamentar, li se permite de către Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității accesul la dosarul de Securitate al rudei decedate.

Fix exact același regim juridic se aplică și cu privire la dosarul medical al rudei decedate, pentru că și aceste documente și date aparțin indiscutabil tot „dreptului nepatrimonial”. Devine astfel limpede faptul că după decesul pacientului, rudele pot solicita cu solid temei legal dosarul medical al răposatului precum și orice altă informație medicală.

Refuzul unității medicale de a elibera rudelor documentele și informațiile solicitate nu înseamnă nimic altceva decât necunoașterea legii de către juristul unității respective, iar calea de urmat este cea în justiție, ca în orice altă situație în care un petent dă peste un prost.

În concluzie, rudele trebuie să facă solicitările de eliberare a unor asemenea informații și documente în baza unor acte de stare civilă doveditoare a rudeniei cu persoana decedată, juriștii unităților sanitare să deschidă mai des Codul Civil și nu numai, iar cei care apar pe la televizor să dea sonorul mai tare informațiilor însușite temeinic și mai mic orgoliilor mega-hipertofiate, pe fond de ochi dați peste cap.