Haiti este cea mai săracă țară din America Centrală și una dintre cele mai năpăstuite din lume. În ultimii ani a fost încercată succesiv de dezastre și crize majore. În urmă cu 11 ani, un cutremur cu magnitudine 7  a lăsat un bilanț îngrozitor: peste 200.000 de morți, pagube pe scară extinsă.  Țara încă nu își revenise de pe urma acestei catastrofe, când cutremurul de sâmbătă a provocat moartea a 220.000 până la 300.000 de persoane.

Seismul este doar cea mai recentă provocare pentru această țară greu încercată. Asasinarea președintelui țării, Jovenel Moise, luna trecută, nu a fost încă pe deplin lămurită și a adăugat și mai multă instabilitate acestui teritoriu aflat în criză. Frica a devenit o stare cvasi-permanentă în rândul locuitorilor. La fel de cumplite (deși, har Domnului, noi nu avem un carnagiu), esențele dramatismului, ale căderii în gol, se regăsesc în forme diferite și în România. Două țări care se aseamănă, în spiritul plenar al dimensiunii distrugerii. Fiindcă țara noastră este în pragul unui faliment al democrației bine regizat, bine înfăptuit. Lucrurile se schimbă, în rău, cu o viteză amețitoare. Parcă ieri trăiam zilele în care sceleratul Traian Băsescu nu se sfia să spună că preferă să ”s… p… Licuriciului Mare”. Nimeni n-a protestat. Parcă ieri, la Ambasada României de la Paris ”se vota” cu o viteză imposibilă, vot ”furat” poporului român și o preșidenție furată lui Mircea Geoană. Nici atunci n-a protestat nimeni. Nici când Procurorii Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şI Justiţie au clasat dosarul “Erata Curţii Constituţionale”, anchetă care a vizat modul în care judecătorul Augustin Zegrean (acum vașnic consultant, pe la televiziuni!) a  emis, în 2012, o așa-zisă”erată”,  la hotărârea de invalidare a rezultatului referendumului privind demiterea lui Traian Băsescu. Toate aceste abominabile acțiuni arată nivelul distrugerii cu bună știință a  democrației în România. Nici acum, când imagini zdrobitoare înfățișând furtul pe față al alegerilor de la sectorul unu, coordonat de Clotilde Armand, și USR-iști, nu se întâmplă nimic. Doar demonstrația simplă și rece, cutremurătoare, aceea că votul în România, nu mai are nici un rost. Asaltați de pornocultură și sexomarxism, slăbită programatic din toate părţile, intrată până în gât în datorii, România așteaptă ciopârțirea. Vânzarea pe bucăți.  Deci, în scurt timp, fără capitalul care se înstrăinează de către fiii generalilor de Securitate ai lui Ceaușescu, ajunși miniștrii neomarxiști, chiar acum când Dumneavoastră citiți aceste rânduri, România își ierde tot mai mult din bruma de suveranitate rămasă, fiind hăcuită fără milă. Marele ”liberal”, ministrul Orosz va reuși în curând să înstrăineze restul terenurilor arabile, pădurilor, resurselor, (mai ales spre Ungaria), definitivând, prin vinderea ”la tarabă” a pământului udat de sângele martirilor neamului de peste veacuri, acțiune care va duce la lipsirea de suveranitate a patriei noastre. Am simțit nevoia să revăd  filmul de excepție făcut după romanul “Comedianții”, al lui Graham Greene despre anti-eroi fără convingeri care își descoperă umanitatea călătorind într-o țară distrusă, Haiti… Un englez plictisit suferă o transformare emoțională în anii 60, ai dictaturii  “Papa Doc” - Duvalier, din Haiti. Este povestea oamenilor care în timpul unui regim dictatorial, în lipsa oricărei speranțe, supraviețuiesc, asemeni nouă, astăzi, prin umor și iluzii. ”Comedianții”, Brown și Jones,  perechea de americanii Smith, corespondenții unor Popescu, Georgescu și Vasilescu sunt nume de familie, atât de banale și comune, care înfățișează și într-un caz și în celălalt reflexia personalităților lor  insignifiante, în comparație cu tragedia care se întâmplă sub ochii lor. Brown (Richard Burton) tocmai se întoarce de la New York într-un efort disperat de a-și vinde hotelul din Port-au-Prince, dar și pentru a-și continua legătura amoroasă pe care o are cu Martha (Liz Taylor), soția ambasadorului Germaniei (Paul Ustinov). Smith (Paul Ford) este un politician american idealist, care împreună cu soția sa (Lillian Gish) sunt vechi luptători pentru drepturile omului, naivi, cu credința ca sunt pregătiti să înfrunte orice. Jones (Alec Guinnes) este un traficant de arme care vine să-i aprovizioneze cu arme pe așa numiții ”Tontons Macoutes”, poliția secretă a lui Papa Doc. Jones este miezul întregii povești, cel care aduce împreună toate persoanjele și cel de la care încep drama și acțiunea filmului. Merită văzut, mai ales că politicienii români, dar și mare parte a noastră, a celor care trăim în acest spațiu geografic, tot mai aproape de a se transforma într-o ”fostă țară” sunt/suntem, cumva, asemeni personajelor lui Greene. Insignifiante, dominate de lașitate și Interșanjabile, în comparație cu scara tragediei care se petrece cu România, sub ochii lor/noștri. Progresismul și mizerabilul ”politically corectness”-ul  distrug orice normă morală și socială. Anticorpii sociali se sufocă, prin aceea că i se anesteziază orice instinct de conservare. ”Activiștii zburdă în structurile de putere. Fel de fel de agenți ai unor puteri străine fac politici publice în România. Asta pentru că niciun guvern de după 1990 nu a avut curajul să propună o lege a transparenței organizațiilor, batjocoritor numite, “nonguvernamentale.” - spunea într-un text, zilele trecute Marius Ghilezan. ”Pe ce mă bazez când susțin că societatea civilă, în forma sa actuală, e o perdea de fum care ascunde Intelligence-ul altor state? Când George Soros, împreună cu Silviu Brucan, deschidea la București ”Grupul pentru Dialog Social” și apoi Fundația pentru o Societate Deschisă, Jakie Ionescu, marele antrenor al echipei de fotbal Poli Timișoara, mi-a spus sec: “agenți străini.” Tot în acea vreme, l-am întreabat pe Neagu Djuvara, într-un interviu acordat ziarului “România liberă,” cum a ajuns consilier al unui președinte african. Mi-a replicat: “Eram agent CIA.” Anii au trecut și societatea civilă s-a extins. S-au creat noduri de rețea în diferite mari orașe. Mulți intelectuali publici au fost atunci recrutați. Colegi de-ai lor încă se mai miră ce cariere spectaculoase au și acum. Precum și despre modul în care copiii lor au ajuns miniștri. “O listă lungă de organizaţii şi organe fără o faţă autentică este promovată din greu de o anumită parte a presei (de nişte organe, mai bine zis) şi de nişte ziarişti cu epoleţi, deşi nu satisfac criteriile de bază ale succesului în presă, toți există ca să creeze o masă numită SOCIETATEA CIVILĂ, dar mai exact o masă de manevră,” a spus recent Alina Mungiu Pippidi.  Milioanele de ”comedianți” români, Ionescu, Popescu și Vasilescu - corespondenții celor trei din cartea lui Greene, Jones, Brown și Smith merg înainte. Înainte spre concedii cât mai departe de România, de unde pot afișa pe fbook imaginile unei fericiri cumpărate cu mulți bani. Pentru publicul de azi, filmul poate părea usor..."colonial", dar e valoros și de văzut, tocmai pentru a demonstra cât de jos poate cădea o țară. Colaborarea dintre Liz Taylor, Burton si  scriitorul genial Graham Greene a deschis ochii lumii asupra situației din Haiti. "Comedianții" a infățisat ororile unei dictaturi ale lumii a treia. Dar publicul anilor '60 nu era pregătit pentru a vedea asa ceva si nici nu ii păsa. Așa cum, dacă s-ar face un film cu dedesubturile politicii de abandonare a suveranității, care au început cu trădarea de către Băsescu a propriului popor, n-ar avea pe cine să intereseze. Tăcerea și lașitatea și frica ne-au condamnat. În plus, tinerii ”mizerabiliști” care iau premii la festivalurile din Occident, nu vor fi niciodată în stare să facă un astfel de film. Acum 11 ani, când cutremurul a lăsat în Haiti  peste 200.000 de morți și pagube pe scară extinsă, mă aflam în țara vecină, la Santo Domingo. Călcam pe urmele pașilor lui Cristofor Columb. Navigatorul a murit la Valiadolid, dar rămășițele sale s-au ”plimbat” peste ocean, trecând prin Sevilia, către prima colonie întemeiată de el, Santo Domingo, din Republica Dominicană, apoi către Havana și în fine, în interiorul catedralei din Sevilia. O călătorie de aproape 400 de ani, marcată de războaie, anexări și ambiții politice. Călător întreaga sa viață, genovezul nu s-a întors în Italia natală, iar felul în care sicriul său se odihnește pe umerii a patru statui din cortegiul mortuar, dau senzația că drumul său spre lumi necunoscute, continuă și azi. Mă bucur că am fost acolo, mai ales că neomarxiștii se pregătesc să-l șteargă pe marele călător din memoria publică. De acolo am închirial un jeep, cu gândul să vizitez locurile pe care mi le imaginasem ani de-a rândul, ori de câte ori citeam/reciteam ”Comedianții” lui Greene. Piscina și terasa hotelului din Port-au-Prince al lui Brown, omul fără rădăcini și idealuri, piscina unde fusese ucis doctorul Philipot, terasa de unde se vedea muntele Kenskoff. La o adică, dată fiind lipsa de ajutoare de orice fel, am fi fost dispuși să dăm, alături de voluntarii Crucii Roșii o mână de ajutor acestor oameni necăjiți. Dar ajunși la frontieră am fost opriți și cu toate insistențele, n-am putut părăsi Republica Dominicană. Rămăseseră, ca și acum, când o altă năpastă s-a abătut asupra lor, doar cu mila altor țări și cu apărarea lui Ogoun Ferraille… Am aflat despre existența acestui personaj ”ocrotitor”, după ce am reușit (cu mari precauții și în mare secret, printr-un chelner de la hotel, practicant al cultului Woodoo), să participam la o astfel de ritual, într-o tonelă din suburbiile capitalei. Ogoun Ferraile face parte din mitologia Woodo, iar atributele lui constau în puterea de a se întrupa în cocoș roșu, în folosirea magică a romului și a tutunului. Întruchipând luptătorul contra răului, imaginea lui Ogoun Ferraille a inspirat chiar unui conducător care s-a aflat în fruntea sclavilor, în timpul revoluției din Haiti-ul anului 1804. Dar, ce să vezi? Noi n-avem un Ogoun Ferraille, în România… Ne încăpățânăm să îngenunchem în fața icoanei Sfintei Fecioare Maria, în puținul timp care ne-a mai rămas, până vom fi vom fi obligați să ne închinăm ”apostolilor” LGBTQ, care vor sărbători ”victoria finală” defilând, în ziua Sfintei, cu steaguri multicolore pe sub Arcul de Triumf…