Cărarea mi-a făcut cunoștință cu Nicu, un copil de zece ani care mergea spre școală. Din satul lui, de munte, până în vale. Eu urcam. Trebuia să ajung de unde plecase el. Îmi dă binețe. Îi răspund.

Avea un săculeț pe care îl ducea pe umărul drept. O sforicică a legat gura care înghițise câteva cărți și ceva merinde, după cum aveam să aflu puțin mai târziu.

Dar mai întâi el m-a învățat ceva. Cum să țin câinii de la stână departe de mine.

- Uite, nene, iei un ciomag și îl ridici deasupra capului. Îl ții drept. în sus. Ai înțeles?

- Da.

- Așa, și strigi la ei “Hooo”. Sau strigi dumneata cum îți vine. Dar să te uiți drept în ochii lor. Cu toiagul deasupra capului, neapărat.

- Așa am să fac, i-am promis.

- Să nu fugi de ei!, mă amenință cu cel mai mare păcat al meu.

Sunt gata de luptă, convins în sinea mea de orășean învățat cu pisicile.

M-am ținut de cuvânt când am ajuns în dreptul colibei păstorilor. Târla era agățată departe, de-un nor. Cu toate astea, cânii m-au simțit. Trei au alergat spre mine, gata să mă certe, că de ce le stric peisajul.

Deja îmi alesesem un băț mai zdravăn și, cum i-am văzut că dau atacul, l-am ridicat deasupra capului și am început să strig la ei.

Ca la un făcut, s-au oprit stufoasele namile, de parcă un zid nevăzut le ținea la distanță de mine. Nici pomeneală să treacă de acea demarcație.

Dar știți la ce se uitau? La sceptrul meu. Așa mi l-am închipuit atunci, pe loc. Îmi dăduse atât de multă putere, cum nici nu credeam să existe.

Pe urmă am lăsat, încet, lătrăturile în urmă, privind din când în când înapoi, spre ceata de haiduci. Păstrasem creanga în poziția ei amenințătoare, aigurându-mi glorioasa retragere. Până când situația s-a calmat cu totul. Arțăgoșii s-au topit în zare, hipnotizați de ghioagă.

Cu Nicu purtasem o discuție mai amplă în răspântia aceea de gânduri și curiozități.

- În ce clasă ești, Nicule?

- A treia, domnule.

Era atât de mult verde în jurul nostru. Și albastru. Și roșu. Toate culorile își dăduseră mâna. Poteca se oprise odată cu noi, să-și tragă sufletul, după cât se cățărase pe dealurile astea, ba ocolind vreo stâncă, ba agățându-se de malurile unui pârâu.

Îl văd pe copilandru întrebând urmele bezmetice din jurul nostru, ce-au făcut azi-noapte sau în dimineața asta. Și ele, ascultătoare, îi dau raportul.

- Uite, asta e de lup. Cealaltă, de mistreț, mi le descrie.

- Așa mergi tu, singur, la școală?

- Merg, domnule, de ce să nu merg?

- Nu ți-e frică?

Se uită, mirat, și-mi dau seama că am pus cea mai tâmpită întrebare. Cum să-ți fie teamă în casa ta?!

Ochii lui sunt coborâți din stele, picioarele încălțate în glod, mâinile au asprimea jocului cu munții, părul încârlionțat de crivăț.

- Ce-ți place mai mult să înveți?

- Matematicele.

Înainte de-a ne despărți, a scos din buzunar o bucată de cretă și mi-a desenat, simplu, direct pe cer, speranțele. În gesturi îi descopăr siguranța fiecărui radical pe care vrea să-l atingă.

N-am nicio îndoială...