Naşterea Italiei
Editura Evenimentul si Capital

Naşterea Italiei

Autor: | | 1 Comentarii | 1809 Vizualizari

Caietul 19, 1934-1935. Risorgimentoul italian este un volum publicat în anul 2018, la Editura Adenium din Iaşi, ediţia fiind îngrijită de Ioana Cristea Drăgulin, ce reflectă o parte din însemnările așternute în Caietele din închisoare de către gînditorul sard Antonio Gramsci în perioada încarcerării sale, dispusă de regimul fascist italian.

Chiar din introducere, autoarea traducerii caietului ne avertizează, din dorința de a clarifica stilul de redactare al lui Antonio Gramsci, că gînditorul sard foloseşte, în anumite paragrafe, un limbaj codificat, deoarece scrierile sale erau supuse cenzurii fasciste. Caietul 19 face parte din seria de traduceri din cadrul colecţiei „Biblioteca Gramsciana“1, coordonată de Sabin Drăgulin şi Ioana Cristea Drăgulin. Încă de la început, este important să specificăm faptul că Antonio Gramsci este cel mai tradus autor italian după Niccolo Machiavelli, opera sa fiind cunoscută la nivel mondial.

Antonio Gramsci, pe parcusul acestui caiet, își propune să răspundă la următoarele întrebări: care sînt originile, condițiile interne și externe în care s-a desfășurat, actorii politici și sociali și consecințele pe care le-a produs procesul care a condus la nașterea Italiei ca stat unitar, cunoscut în literatură cu titulatura de Risorgimentoul italian. Risorgimentoul este un fenomen complex ce își are rădăcinile în mișcările reformatoare din perioada anilor 1820-1821, în care liberalii radicali italieni, ce făceau parte din societatea secretă Carboneria, au luptat pentru reformarea regimurilor politice ale statelor din Ppeninsula italică. Anul revoluționar 1848 a provocat în Italia mișcări cu caracter revoluționar care au zdruncinat guvernările de tip feudal. Etapa politico-militară a Risorgi­mentoului s-a desfășurat între anii 1858-1870, iar actorul politic principal a fost Regatul Piemontului. Perioada se deschide cu Pactul de la Plombières (1858), încheiat cu Franța, și se încheie cu anexarea Romei și a teritoriilor statului papal (1870). La încheierea acestei perioade, apare pe scena europeană un nou stat, Italia, care cuprindea întreaga Peninsulă italică (mai puțin regiunea Veneto), Sicilia și Sardinia.

Caietul 19 abordează acest fenomen complex al Risorgimentoului raportîndu-se la literatura de specialitate care a surprins perioada. Un element interesant este dat de faptul că gînditorul sard nu s-a oprit doar la analiza premiselor, izvoarelor, tipului de metodă folosit și a concluziilor care au rezultat, ci a mers mai departe, identificînd originea doctrinară a autorilor. Tehnica folosită de Gramsci este interesantă și asta pentru că, odată cu prezentarea ideilor și a concepțiilor diferiților autori care au scris despre Risorgimento, el aduce argumente și contraargumente care se înscriu într-o viziune proprie, introducînd termeni și categorii interpretative precum: hegemonie, transformism, intelectuali organici, revoluție pasivă, revoluție fără revoluție etc., care sînt reinterpretați/reinter­pretate.

În această logică a interpretării istoriografiei, Gramsci identifică următoarele demersuri ideologice care au fost fundamentale pentru crearea mai multor școli de gîndire:

În ordine cronologică, prima școală de gîndire a aparținut istoricilor neoguelfi. Acest curent a cunoscut momentul său de maximă exprimare la jumătatea secoului al XIX-lea. Principatele idei promovate de neoguelfi, în ceea ce privește subiectul unificării Italiei, au fost: adoptarea modelului federalist de organizare a Statului, acceptarea autorității papale și a monarhiei piemonteze, modernizarea Statului prin intermediul concepției evoluționiste și reformiste.

A doua școală de gîndire care a studiat tema Risorgimentoului aparține teoreticienilor dreptei politice. Din punct de vedere cronologic, această școală istoriografică este specifică celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și se întinde pînă la izbucnirea Primului Război Mondial. Reprezentanții dreptei politice au sprijinit și explicat modelul politic afirmat de Camillo Benso di Cavour, prim-ministru al statului piemontez. Apare astfel în limbajul politic conceptul de model cavourian de dezvoltare, sau modelul piemontez, cum mai este cunoscut, care era un proiect politic sprijinit de liberalii moderați axat pe principiul modernizării și al introducerii în etape a reformelor. Acest model politic era antirevoluționar, reformist și își propunea menținerea echilibrelor sociale și politice în interiorul societății.

Gramsci interpretează fenomenele complexe care au condus la crearea și ulterior la centralizarea Statului italian prin intermediul conceptului de hegemonie. Aceasta s-a exercitat în domeniul politic, cultural și economic. La Gramsci, hegemonia este o expresie a puterii bazate în mod fundamental pe consens, adică pe capacitatea de a cîștiga prin persuasiune aderarea la un anumit proiect. Prin intermediul hegemoniei, liberalii moderați care îl sprijineau pe Cavour și-au propus să difuzeze și să implementeze o nouă concepție despre lume care să conducă la transformarea societății și realizarea unui nou aparat de stat.

Gramsci a criticat această politică a liberalilor moderați italieni de impunere a hegemoniei, ca o clasă dominantă în societate, pentru că s-au sprijinit pe alianța dintre grupurile urbane din nord şi proprietarii funciari din sud. Intelectualii au fost, la rîndul lor, atrași de moderați prin exercitarea hegemoniei economice, dezvoltînd astfel asupra societății inclusiv o hegemonie culturală. În acest mod, masele au fost excluse de la luarea deciziei, varianta revoluționară fiind invalidată în momentul în care moderații au refuzat să realizeze o alianță cu masele rurale sărace din sud, prin realizarea reformei agrare.

Pagina 1 din 2
Tag-uri: gramsci, italia



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate