Într-o clădire veche, undeva la capătul peronului 14 din Gara de Nord, există un loc în care copiii, laolată cu oamenii mari, se simt ca la un Disneyland în miniatură.

Noi toţi, când am fost mici, am avut un trenuleţ printre jucării, iar o călătorie cu trenul nu ne dezlipea nasurile de pe geamurile vagoanelor şi ne bucuram nespus când vedeam câte o locomotivă sau când intram într-un tunel şi lumina se stingea. Iar cei mai înstăriţi, la care ne uitam cu jind, aveau acasă celebrele trenuleţe electrice, jucărioare foarte scumpe pentru omul de rând.

Ei bine, la Muzeul Căilor Ferate, ce ţine de Centrul Naţional de Calificare şi Instruire Feroviară (CENAFER), pentru numai patru lei de adult şi doi lei de copil, te poţi reîntoarce la vremea în care purtai ştiinţa în ghiozdan.

600 de exponate şi 32 de locomotive reale

Lui Mircea Dorobanţu, un nene de 44 de ani, rotofei ca Moş Crăciun – dar cu barbă neagră, când îi sună telefonul se aude pufăitul şi fluierul unei locomotive cu abur. Ce sunet de apel ar putea fi mai potrivit pentru un inginer de locomotive convertit, din 2010, în custode al Muzeului Căilor Ferate. Instituţie care are ca principal scop prezervarea şi transmiterea istoriei şi tradiţiile meseriei de „feroviar”. Se bucură când vorbeşte despre meseria pe care şi-a dorit-o încă de la grădiniţă: „Ingineria de locomotive poate însemna şi istoria locomotivelor! Uneori mai şi predau, la CENAFER, despre părţile componente ale locomotivelor…”. Dar, cel mai adesea, le predă picilor depre exponatele din muzeul de pe Calea Griviţei. „Nu pot să-i spun Muzeul trenurilor sau Muzeul CFR – deşi lumea cam aşa îi spune – pentru că aici sunt exponate şi din domeniile căilor ferate forestiere sau miniere”. Interesant este că, pe lângă cele 600 de exponate ale muzeului, în patrimoniul acestuia se regăsesc şi 32 de locomotive de epocă reale. Directorul Mircea Dorobanţu oftează: „Se află în diverse depouri din ţară. Nu avem loc de expunere pentru ele… Nu e spaţiu”.


FOTO: În muzeul de pe Calea Griviței sunt expuse zeci de replici ale locomotivelor care au circulat pe Căile Ferate Române



Cea mai mare dioramă feroviară din Europa de Est

Piesa de rezistenţă a muzeului, principala sa atracţie, este o dioramă de 14,4 metri lungime şi patru metri lăţime. De miercuri până duminică, dar mai cu seamă în weekend, sute de părinţi cu copiii de mână se înghesuie să vadă minunăţia care este cea mai mare din Europa de Est şi a doua de pe continent. Trenuri de toate felurile, de la cele de călători, de marfă, forestiere, miniere, pe ecartamente diferite, se plimbă silenţios printre dealuri şi munţi miniaturali. Se opresc la semafoarele, care îşi schimbă culorile controlate de computer, trec poduri, intră în tuneluri şi opresc în gări de jucărie, populate cu pasageri de asemenea la o scară de 1: 87. Atmosfera de basm este completată de flora şi fauna artificială: păduri, râuri, câmpii, chiar şi o turmă de oi te transpun într-un vis al copilăriei eterne. „Când am văzut-o prima oară, cu fii-mea, am rămas crăcănat de emoţie şi plăcere”, se entuziasmează Florin Puţanu, fost marinar pe vânătoarele de submarine, de la Baza Navală Midia, în prezent director general adjunct la CENAFER.

Forfotă mare în „câmpul tactic”

Diorama este coordonată prin calculator şi poate funcţiona nelimitat. Trenuleţele se intersectează la intervale perfect stabilite şi nu se pot ciocni între ele. Custodele Mircea Dorobanţu e mândru de el: „Aici nu există accidente feroviare!”. Construcţia dio ramei a durat şase luni, timp în care şase oameni au muncit 18 ore pe zi, numai din pasiune. Inginerul Dorobanţi este unul dintre „salahori”: „A trebuit s-o terminăm până la finalul anului 2011, să ne putem încadra în buget. A fost o muncă sisifică, de miner…”.


FOTO: Inginerul Mircea Dorobanțu și o parte din opera sa de artă 



În timp ce explică, în „câmpul tactic” e forfotă mare. Trenuri de epocă, cu locomotive pe abur merg încet ca „pasagerii” să poată admira peisajul, alte locomotive diesel sau lectrice ies, pe rând, dintr-o replică perfectă a depoului Griviţa, garnituri de cisterne dau prioritate celor de călători, cu vagoane de dormit şi restaurant şi macazele se schimbă de către acari virtuali.

La Muzeul Căilor Ferate nu există Acarul Păun

„La Hamburg, în Germania, există o dioramă construită în nişte foste silozuri din port. Aceea e cea mai mare din Europa, cam cât o jumătate de teren de fotbal şi sunt create diverse trasee în funcţie de relief, ţări, tipuri de tren şi epoci”, povesteşte Mircea Dorobanţu. La a noastră, parcă e mai fain, că le vezi pe toate laolaltă. Mai ales că, de fiecare dată când vizitezi muzeul, poţi urmări alte configuraţii ale rutelor trenuleţelor: „Fiecare garnitură are propriul traseu, dar ordinea de circulaţie este mereu alta”. Ca element tehnic, pentru pasionaţi, şina de tren este alimentată cu curent alternativ de 16 volţi, peste care se suprapune semnalul digital de comunicaţie dintre centrala cibernetică şi CIP-ul de pe fiecare locomotivă. Singurul lucru care lipseşte dioramei e sunetul. Toate manevrele se desfăşoară silenţios. Mircea Dorobanţi dă din umeri: „Ar mai trebui nişte mici aplicaţii şi trenurile ar şuiera şi pufăi ca în realitate. Dar sunt cam scumpe…”.

Staţie Morse şi ceasuri de gară Paul Garnier

În muzeul de lângă peronul Gării de Nord, din Capitală, poţi vedea cum arată o intrare într-un tunel, lucrare făcută chiar de un meseriaş constructor de tunele reale. La fel, îţi stârneşte nostalgia biroul unui impiegat de mişcare interbelic, cu instalaţia de comunicare prin Morse şi pupitrul de unde se comandau macazurile. Şi pentru că mişcarea se desfăşoară în timp, nu lipsesc nici faimoasele ceasuri CFR, de la cel mecanic uriaş, suspendat, la celebrul Paul Garnier, nelipsit din orice staţie, până la centrala ceasornică electrică, ce a coordonat toate cele 300 de ceasuri din Gara de Nord, pe aproape întreaga durată a secolului al XX-lea.


FOTO: Pe timpuri, comunicarea între stații se făcea în limbajul Morse



Celebrele locomotive Pacific şi Skoda

Un alt exponat care atrage ca un magnet este macheta celebrei locomotive Pacific, fabricate între 1939 şi 1950, din care s-au făcut doar 90 de bucăţi şi care avea „iuţela maximă” de 126 de kilometri pe oră. Mircea Dorobanţu explică, doct: „În ţară mai sunt două. Una a noastră, a muzeului, la depoul din Dej şi încă una a altei societăţi feroviare”. Dar ce mai mare şi spectaculoasă machetă este cea a locomotivei Skoda, fabricată în anii ‘20 special pentru România. „A fost fabricată în 1939, are scara 1:5 şi a fost gândită să fie funcţională, demonstrativ. Cazanul făcea abur ca în realitate, i se învârteau roţile şi avea chiar şi fluier! Din păcate, de la Război n-a mai mers…”, povesteşte inginerul de locomotive.


FOTO: Aceasta este replica, de cinci ori mai mică, a celebrei locomotive Skoda



Anghel Saligny şi sultanul Abdul Medjid

Sunt puţini cei care nu au trecut, vreodată, cu trenul peste complexul de poduri de la Feteşti şi Cernavodă, în drum spre mare. La fel de puţini sunt cei care nu au auzit de numele creatorului acestui sistem feroviar, care la ora facerii sale, acum mai bine de un veac, era cel mai mare din Europa. Este vorba, evident, de celebrul inginer Anghel Saligny. Ei bine, la Muzeul Căilor Ferate poţi vedea biroul acestuia pe care se află ochelarii săi, legitimaţia şi mistria cu care a zidit prima cărămidă din ceea ce urma să devină noul port Constanţa.

Iar lângă biroul acestuia se află, bine protejat sub o ramă de sticlă incasabilă, firmanul imperial al sultanului Abdul Medjid, care însoţea Conevţia de Concesiune a liniei de cale ferată dintre Constanţa – pe atunci Kustenge şi Cernavodă. „De la numele sultanului Medjid, probabil, vine şi denumirea oraşului Medgidia, pe atunci un mărunt sat dobrogean”, râde în barbă Mircea Dorobanţu.