De fiecare dată când are loc un atac islamist asupra populaţiei autorităţile încearcă îndreptarea atenţiei opiniei publice pe alte piste, cele mai plăcute lor fiind cele ale unui atac al extremei drepte – ceea ce nu este cazul niciodată. (Cum de fapt nu a fost nici în ultimii 60-70 de ani, Europa fiind zguduită, înaintea atacurilor islamiste de cele ale extremei stângi.) De exemplu, la Berlin a fost intens mediatizată ipoteza şoferului polonez găsit mort în cabină.

Dacă totuşi se dovedeşte că e vorba de 1-2 musulmani, autorităţile se reped (în SUA probabil că nu o vor mai face) să ne prezinte atacatorul/atacatorii fie ca pe nişte persoane cu grave deranjamente mentale, sau ca pe nişte lupi singuratici. Credem in continuare ca Masood a acţionat de unul singur în acea zi şi nu există nicio informaţie care să sugereze că sunt planificate alte atacuri. – ne spune, de exemplu, Scotland Yard-ul despre atentatorul de pe Westminster Bridge.

În cazurile în care apar comunicate ale grupărilor teroriste, sau adevărul despre atacatori nu mai poate fi ţinut ascuns din alte motive, cu mare întârziere şi gemete de suferinţă, suntem anunţaţi că este totuşi un atact terorist.

De ce practică autorităţile acest sport al minciunii, dezinformării şi, în final, al complicităţii la crimă? Din acelaşi motiv pentru care nu ni se dau datele reale despre numărul migratorilor, sunt lăsate frontierele vraişte, sunt  pedepsiţi cei care ridică glasul împotriva migraţiei, sunt acceptaţi migratori fără acte, adulţi care se declară copii, se tolerează, ba chiar încurajează violurile, se încalcă orice regulă aplicabilă foarte strict europenilor: - De teamă ca populaţiile europene să nu se trezească, să se revolte şi să ceară sau să forţeze închiderea conductelor cu migratori, iar ei să nu-şi fi realizat planul de inundare a Europei (SUA, Canadei etc.) cu noua populaţie, înlocuitoare a celei locale. WELLCOME REFUGEES!

După participarea la o emisiune recentă, gazda mea, Nicoleta Savin, mă întreba, nevenindu-i să creadă că toată această uriaşă mişcare migratorie este parte a unui plan vechi, urmat cu tenacitate de aproape 250 de ani, cum e posibil ca elitele politice ale acestor ţări (în complicitate cu mare parte dintre cele culturale, universitare, economice, cu media şi ong-urile dedicate) să ducă o politică care să implice exterminarea propriilor popoare.

Răspunsul e simplu: - Aşa cum Revoluţia franceză a exterminat în total peste 200.000 de francezi (şi a omorât într-o singură lună, în numele ateismului, mai mult decât inchiziţia în toată perioada existenţei sale de peste 300 de ani în întreaga Europă, adică 10-12.000), iar în secolul 20 regimurile comuniste au exterminat 100 de milioane de concetăţeni. Pentru că Revoluţia franceză, comunismul şi acum această urzeală criminală nu sunt decât căi şi etape diferite ale aceluiaşi proiect de schimbare a lumii.

Dar să ne reîntoarcem la atacatorii noştri cei (deja) de toate zilele. Cele două tipuri de încercări neruşinate de „aburire” şi de sedare a populaţiilor: - Staţi liniştiţi, nu e nimic grav, cazuri izolate, accidente greu de preîntâmpinat, dar de amploare redusă, nu sunteţi în pericol, dormiţi liniştiţi, situaţia e sub control, statul veghează pentru voi - se dovedesc fie o sublimă punere în pagină a expresiei „a-ţi da cu stângu-n dreptu”, sau, pentru a ne pune să ne încăierăm unii cu alţii, de a ne spune adevărul pe ocolite. Iată de ce:

Nebuni, lupi singuratici, cazuri excepţionale, posibil. Numai că în anul care a trecut şi mai ales în cel în care ne găsim ei s-au adunat brusc, în cazul „bolnavilor” cât pentru a umple un spital, iar în cel al lupilor de câteva haite serioase. S-au răspândit în toate statele occidentale, şi au produs mult mai multe victime decât numărul lor (incluzând aici şi morţii şi răniţii), ultimul caz fiind cel al atacatorului din Londra – 4 morţi şi peste 40 de răniţi.

Iar atunci când vii şi spui că atacatorul x,y,z, şi aşa mai departe, este un nebun, sau un lup singuratic, şi nu un membru al unei reţele teroriste, dar numărul acestora creşte extrem de rapid şi devine un fenomen zilnic, în aceeaşi clipă recunoşti că:

1. Duşmanul, care ameninţă populaţia indigenă, nu se reduce la celulele, grupările, reţelele teroriste, adică, acel 0,00 şi ceva % din populaţia musulmană a Europei (de exemplu, sau a oricărei alte ţări occidentale). El este potenţial format, la nivel maximal, din toţi musulmanii aflaţi aici, căci oricând alţi nebuni şi alţi lupi singuratici, radicalizaţi de capul lor, tot mai mulţi, se vor decide şi vor lovi. După zeci, sute, apoi mii şi tot aşa. Care? Cine? Practic, oricine.

2. Problema a doua decurge din prima: Aceste atacuri nu pot fi preîntâmpinate. Pentru că atacatorii sunt anonimi până la atac. Şi pentru că nu există forţe de ordine atât de extinse încât să urmărească orice musulman de peste (deocamdată, deşi se cunosc cazuri de mame care şi-au trimis copii de numai 6-7 ani îmbrăcaţi cu centuri sinucigaşe) 10 ani. Că statul nu-ţi poate asigura şi garanta liniştea, siguranţa, viaţa, căci nici el nu ştie, prin organele lui specializate, şi, de fapt, nici nu vrea să ştie (vezi numai atmosfera creată peste tot împotriva poliţiei), cine, când, unde şi cum va lovi: cu cuţitul, cu toporul, cu maceta, cu pistolul, cu automobilul, cu autocamionul, cu bombardeaua, cu gazul toxic, cu virusul sau bacteria etc.

3. Că, având în vedere cele de mai sus, situaţia este extrem de gravă, populaţia indigenă nu poate conta pe autorităţi, ci trebuie fie să se resemneze şi să-şi aştepte în tăcere rândul la „abatorul albilor” sau să-şi poarte singură de grijă. Cum? Aici începe o altă discuţie.

Dacă s-ar vorbi de fiecare dată despre terorism, fără a o mai da cotită pe după spitale şi lupi singuratici, ar fi dureros, dar mai simplu, căci, în acest caz, duşmanul poate fi identificat , limitat, chiar pus, temerile oamenilor primesc o ţintă clară.

Cele două identificări ale atacatorilor ar trebui să sugereze excepţia, raritatea, lipsa pericolului generalizat. Dar tocmai această identificare, care îi scotae din nişte grupuri bine determinate chiar dacă periculoase, şi îi aruncă în ansamblul populaţiei musulmane, este cea care provoacă panica, neliniştea, reacţia.

Procedând astfel, autorităţile amplifică o psihoză, cu totul îndreptăţită de altfel, de sens contrar a ceea ce par a-şi dori: neîncrederea, nu numai în orice musulman, ci în orice persoană mai închisă la culoare. Suspiciunea, teama, furia. De la neîncredere şi furie la radicalizare calea nu este lungă şi unii o vor parcurge rapid.

Căci europenii au toate motivele să se teamă. Dincolo de zecile de mii de violuri jafuri şi tâlhării, de sutele de morţi, avem propaganda deschisă, nesancţionată de autorităţi, pentru o Europă islamică, declaraţiile belicoase şi comportamentul ameninţător al multora dintre cei care sosesc în Europa şi anunţă că nu vin pentru a munci, că europenii trebuie să li se supună sau să moară, că femeile Europei sunt târfele lor, că sharia va fi legea continentului.

Nici în ceea ce îi priveşte pe migratorii veniţi mai demult, care sunt acum la a doua, a treia sau a patra generaţie,  majoritatea cetăţeni ai respectivelor state, veştile nu sunt mai bune. Dacă cei din prima, chiar a doua generaţie, au încercat să se integreze, urmaşii lor, mai ales ultima generaţie nu se recunosc decât în mică parte cetăţeni ai statelor europene. Majoritatea lor se revendică ca musulmani şi după statul din care au sosit cei din prima generaţie.

Aşa cum se întâmplă şi în SUA, ca urmare a războiului permanent al stângii împotriva lumii aşezate pe fundamente creştin, dreapta veche, religioasă este pe cale de dispariţie. În locul ei, sub presiunea fascimului de stânga şi a fascismului islamic, a discriminărilor şi genocidului metodic împotriva albilor, apare o nouă dreaptă, care se revendică etnic şi rasial. Cum atacul împotriva indigenilor va continua atât din partea autorităţilor (de exemplu, represiunea totr mai accentuată împotriva creştinilor practicanţi, a lăcaşurilor de cult şi a simbolisticii creştine, a familiei, moralei), cât şi a migratorilor, reacţiile celor dintâi nu vor întârzia să apară (de fapt ele se manifestă de ceva timp sub forma incendierii stabilimentelor pentru migratori, sau a patrulelor de stradă pentru apărarea albilor), iar până la declanşarea unor confruntări de mai mică sau mai mare amploare nu este decât un pas. Pas pe care autorităţile par dispuse să îi ajută şi pe unii şi pe alţii să-l facă. De ce oare? Iată o întrebare la care rămâne să ne gândim cu toţii.