Moartea stupidă a Jocului de-a vacanța. Marea iubire a lui Mihail Sebastian și un text scris sub șocul morții sale

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Știu că nu interesează pe mai nimeni, dar cred că „Jocul de-a vacanța” este cea mai frumoasă lucrare românească despre vară. Și e mereu de actualitate, toți primind din cuvintele și scenele potrivite de Mihail Sebastian rețeta de a ne diagnostica singuri stresul și o rețetă simplă de a scăpa de el, uitarea, alienarea de real.

„Iată o modalitate bună de a începe un text de sfârșit de iulie” mi-am spus, dar nu și una de a-l continua sau de a-l încheia.

Mihail Sebastian este unul dintre cele mai tragice personaje din istoria recentă a României. Avocat lipsit de succese majore, a excelat în scris cum puțini au făcut-o. A lăsat două piese de teatru iubite în România și în Franța, Jocul și ”Steaua fără nume”, o comedie romantică și un thriller, două romane pe nedrept uitate astăzi, ”Accidentul” și ”De două mii de ani”, o piesă memorabilă despre libertatea presei, ”Ultima oră”, dar și o lecție despre cum Dumnezeu zâmbește când omul își face planuri.

O iubire neîmplinită și un final stupid

Personajul Corinei din Joc era inspirat și dedicat actriței Leni Caler, divă incontestabilă a Bucureștiului interbelic, femeie pe care Sebastian a iubit-o cu ardoare, dar care nu i-a răspuns sentimentelor. Asta nu a împiedicat-o ca în 1937 să nu joace în premiera piesei, sub conducerea irepetabilului Sică Alexandrescu.

Apoi, fiind evreu, pe numele real Iosif Hechter, Sebastian a fost interzis după 1940, în timpul dictaturii antonesciene. ”Steaua fără nume” îi este jucată sub pseudonim, Victor Mincu.

Când, în sfârșit, după 1944, își poate folosi numele și talentul, devenind conferențiar, când Steaua era jucată pe scenele din Parisul eliberat de sub naziști, moare într-un accident stupid. Avea 38 de ani.

Pe 29 mai 1945, este lovit de un camion condus în viteză pe bulevardul Regina Maria. Venea de la o masă cu părinții și mergea la Universitate pentru o conferință. Moare în aceeași zi la spital, având craniul fracturat. Șoferul, în acei ani în care delictul de opinie era pedepsit cu muncă silnică pe viață, scapă cu doar doi ani de închisoare.

Am găsit un text scris sub imperiul acelor evenimente de un alt mare nume al perioadei, Tudor Teodorescu-Braniște. Om de cultură, cronicar în Rampa, Braniște a fost un ”stângist” marginalizat pentru ”deviaționism” când a refuzat să publice texte laudative despre ocupanții ruși.

Ce mai e de spus, înainte de a parcurge textul lui Braniște, publicat cât Sebastian era încă depus, poate doar că frumoasa Leni a fugit în Germania Federală, prin Israel, în 1961 și a trăt aici până la moarte, în 1992. Braniște a continuat să scrie în România până în 1969, când Dumnezeul ”stângiștilor”, dacă o exista, l-a chemat la Dânsul.

Editorialul „Moartea scriitorului Mihail Sebastian” de Tudor Teodorescu-Braniște, apărut pe 31 mai 1945 în „Jurnalul de dimineață”, publicație condusă de Braniște din 1944 până în 1947, când a refuzat publicarea unor texte pro-sovietice.

Ieri după amiază, scriitorul Mihail Sebastian, a murit sub roțile unui automobil, care gonea traversând strada nebuneste pe ulițele Capitalei. Eterna stupiditate a accidentului n'a fost niciodată mai revoltătoare. Romancier, autor dramatic, conferentiar și eseist deopotrivă de înzestrat, Mihail Sebastian moare în plină tinerețe, în plină forță de creațiune. Nu am, în clipa aceasta, liniștea sufletească pentru a face portretul acestui deosebit de interesant scriitor. Romanul românesc a reținut pentru totdeauna cele două cărți ale sale : „De două mii de ani" și „Accident". Eseurile lui, împrăștiate în diferite reviste, ca și cronicele dramatice din „Viața Românească" vor trebui strânse în volum și vor constitui o adevărată îmbogățire a gândirii românești.

Dar ce ar fi putut dărui de-aci încolo această minte vie și cultivată, acest talent căutător al celor mai subtile nuanțe, această minunată sensibilitate !

Toate acestea au încetat într'o secundă pe pavajul Bucureștilor ... Nu, - nu pot scrie acum tot ce se cuvine și așa cum se cuvine despre scriitorul Mihail Sebastian.

Nu pot decât să însemn marea durere de-a fi pierdut un excelent prieten.

Sebastian nu era numai un mare talent, o frumoasă cultură; era și o admirabilă conștiință dominată în chip deosebit de sentimentul dreptății. Ne cunoastem de mult. Ne-am apropiat însă, mai ales, în anii aceștia de război și de prigoană.

L-am văzut deprimat, dar deprimat nu pentru suferințele lui personale - și avea destule ! ci pentru valul de sălbătecie, care se revărsa din plin asupra omenirii. Ascunzând cu o aristocratică discretie necazurile lui, Sebastian nu-și putea stăpâni revolta împotriva a tot ce se petrecea în pușcării și în câmpurile de concentrare.

Îmi vin în minte, acum, lungile noastre convorbiri în acesti ani grei și întunecați ... Într'o seară de vară, prin 1942, continuând pe bulevard o discuție începută într'un restaurant, Sebastian mi-a spus cu ton de mărturisire smulsă din adâncuri de suflet :

- Mă socot și eu vinovat. Da. Ce-am făcut atâția ani? Literatură. Am crezut că este de-ajuns. Și în timpul acesta, în jurul meu, în jurul nostru, se făurea această îngrozitoare mașină de cruzime, de sălbătecie. Iți dai seama ? De aci înainte, va trebui să ne unim toți, cu toate puterile, pentru a împiedeca să se repete în viitor celace se întâmplă azi ...

E una din cele mai impresionante mărturisiri de conștiință din câte am auzit în viața mea.

Am obiectat că rolul oamenilor de bibliotecă, gând și visare este foarte redus în tumultul forului, că altele sunt însușirile care se cer unui luptător.

Sebastian și-a susținut până la capăt credința lui. Atunci, am' putut măsura marea framântare a acestui suflet cu adevărat ales. În anii aceia, căutând să uite penibila realitate, Mihail Sebastan recitise întreaga operă a lui Balzac, asupra căruia plănuia un studiu amplu și se trudea să așeze în cuvinte românești sonetele lui Shakespeare. Alungat din barou, din presă și din literatură, din pricina originii sale evreești, Sebastian încetățenea poezia marelui englez în câmpul literelor noastre

Sunt rari, foarte rari oamenii care au darul de-a se face iubiți. Sebastian avea prin excelență acest dar. Bun, leal, drept, discret în relații, occidental în raporturi, nici chiar cel mai învierşunat dușman nu-i putea găsi nici o scădere.

Întâlnirile și discuțiile cu el erau o adevărată delectare sufletească.

În anii războiului, cu toată marea lui zbuciumare - sporită de o simțire extrem de ascuțită - nu și-a pierdut o singură clipă speranta. Și nu speranța, ci credinta; fiindcă el nu spera, ci credea - credea cu toată puterea convingerii lui lucide - în prăbușirea regimului de ură și de crimă, în biruința certă a noțiunilor de dreptate, civilizație și democratie.

Literatura pierde un mare scriitor. Noi, cei care am avut norocul să-l cunoaștem, pierdem un scump, un inegalabil prieten. Alaltăieri seară, l-am întâlnit la o recepție. Era vesel, plin de viață. Am schimbat câteva glume. Am hotărît să ne întâlnim peste două zile. Ne-am despărțit. Cine și-ar fi închipuit că, în dlipa aceia ne-am despărțit pentru totdeauna.

Notă: sursa foto Leni Caler, Istoria Românilor în culori/Facebook